FF, pe Facebook: "...de cateva zile, ma tot "contrez" cu un tip de la drept, dintre cei care care nu cred ca Dumnezeu ucide, pt ca daca ar face-o ar fi contrar naturii Lui, care este dragoste. Va scriu aici cateva idei, poate reusiti dvs sa-mi ziceti in linii mari, ce anume sa-i raspund, eu sunt putin cam blocat. Citez:  

"Eu cred ca scriitorii Bibliei au fost inspirati dar la fel cum Ellen White a fost inspirata, si anume ( inspiratie dinamica), adica nu verbala, Ellen White pe langa scrieri cu valoare de principiu mai are si pareri si sfaturi etc, acelasi lucru il vad si in scriitorii Bibliei, ei fiind influentati de conceptiile vremii si locului in scrierea Bibliei iar pe langa sfaturile si invataturile care au valoare de principiu au fost influentati de ceea ce ei erau. Astfel cum iti explici Numeri 31, (pasaj cu privire la violul de razboi) si mai sunt si alte pasaje care dovedesc, primitivitatea conceptiei despre Dumnezeu. 

5 Pe langa toate astea eu cred nu ca Dumnezeu a ordonat acele omoruri ci faptul ca ei au inteles a face voia lui in felul asta

6 . Imagineaza-ti ca esti in secolul 8-9 IH si ca cineva se atinge de ceea ce crezi tu ca este sfant, si moare , atunci normal ca explicatia ta ar fi ca l-a omorat Dumnezeu , explicatie care nu intrece cu nimic inteligenta babelor din Romania secolului 21, si nu numai a lor cand spun ca " Dumnezeu l-a batut de i s-a intamplat nush ce!!!", Dar ce mai zici despre un popor de teocrati care normal ca tribuiau orice se intampla lui Dumnezeu.

7 Cum iti explici ca in toate viziunile profetilor apareau cetati care, cai etc, elemente ale vremii si nu masini , chipuri, etc, complexitati mecanice, elevate care ar exprima mai bine natura lui dumnezeu si lucrurile care s-ar afla in cer.

8. Eu am o problema cu interpretarea Bibliei nu cu Dumnezeu, si chiar si Ellen White scrie ca Israel si-a inteles gresit misiunea si ca el trebuia sa fie o lumina spirituala pentru cei din jurul lui"

Dragă FF, omul cu care dialoghezi are două defecte fundamentale de citire a Bibliei şi un defect filosofic de principiu.

În primul rând, declară că se aliniază teologiei inspiraţiei dinamice, dar nu înţelege ce înseamnă inspiraţia dinamică. Fenomenul este similar percepţiei lui EdiC de la O&P, de unde probabil a împrumutat această viziune, precum şi argumentele. Inspiraţia dinamică este în opoziţie cu teoria inspiraţiei verbale, şi afirmă că inspiraţia are de-a face cu mintea autorului, cu mesajul care-i este încredinţat pe cale supranaturală, şi nu stă în cuvintele, limbajul, stilul, retorica, modul de gândire şi logica celor scrise. În acest caz, te poţi aştepta ca aceste aspecte din urmă să fie imperfecte uneori, reprezentând contribuţia omenească a autorului. În ce priveşte mesajul însă, inspiraţia dinamică implică originea divină. Altminteri nu există nici un fel de inspiraţie.

Dacă se poate spune despre un autor că într-un mesaj a fost inspirat, în altul a făcut confuzii între principiile lui Dumnezeu şi ale diavolului, şi în altul a minţit pur şi simplu, afirmând „Dumnezeu a zis”, când de fapt nu i-a zis nimic, atunci cu siguranţă, acel autor nu a fost deloc inspirat, şi dacă a fost profet, a fost fals profet, un instrument al răului. Când Moise scrie că iepurele rumegă şi insectele au patru picioare (Lev 11), acestea sunt erori umane, iar acolo unde scrie corect, este corect, dar tot din cunoştinţe omeneşti scrie. Când însă el spune că Dumnezeu a zis: acestea, după următoarele criterii, pot fi mâncate, iar celelalte nu pot fi mâncate, nu mai este contribuţia lui, ci mesajul divin care i-a fost transmis. Din punct de vedere practic, erorile omeneşti nu infirmă cu nimic valabilitatea mesajului. Cu alte cuvinte, indiferent câte picioare ar avea o insectă, şi indiferent dacă iepurele rumegă sau nu rumegă, acestea sunt interzise pentru consum. Acesta este mesajul.

Varianta de teologie a „inspiraţiei” pe care o propune prietenul tău, apud EC, nu face nici o distincţie între inspiraţia profetică şi „inspiraţia” poetică sau cea din limbajul popular (e.g. „am fost inspirat că am luat umbrela, uite că deja picură!”). O astfel de înţelegere a inspiraţiei, adică e inspirat acel mesaj pe care îl descopăr ca fiind corect politic, frumos, elegant, etic; şi neinspirat, acela pe care-l găsesc nedrept, confuz, neelegant, incorect politic, urât, contrariu opiniei publice, contrariu moralei acceptate etc. O astfel de înţelegere a inspiraţiei biblice nu face nici o distincţie dintre un autor inspirat şi unul neinspirat, ci consideră inspiraţia ca fiind un apanaj al ideii exprimate, şi nu al autorului pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu darul profeţiei.

Amicul tău zice că nu cu Dumnezeul Bibliei are probleme, ci cu înţelegerea greşită a Bibliei. Dar dacă Dumnezeu a lăsat ca oamenii Lui să ne mintă că au primit mesaje de la Dumnezeu, când de fapt a fost propria lor idee inspirată din cultura vremii, atunci complicitatea lui Dumnezeu în această cacealma nu poate fi evitată.  Amicul mai spune că „chiar si Ellen White scrie ca Israel si-a inteles gresit misiunea si ca el trebuia sa fie o lumina spirituala pentru cei din jurul lui".  Aici este un exemplu clasic de referire fumigenă, fără context. EGW se referă la misiunea generală încredinţată de Dumnezeu lui Israel, nu la faptul că Dumnezeu n-a reuşit să-i facă să înţeleagă că nu trebuie să ucidă niciodată pe nimeni, pentru că liderii lor spirituali i-au învăţat astfel... EGW în screrile ei este peste tot de acord cu soluţiile de exterminare pe care Dumnezeu le-a găsit. Nicăieri nu se opune acestei idei, nicăieri nu caută să explice că era o înţelegere greşită a oamenilor. Desigur există multe cazuri în care Israel a greşit, inclusiv în ce priveşte porunca a Vi-a. Dar niciodată porunca a VI-a nu a implicat uciderea muştelor, a vinovaţilor de moarte şi a hoardelor de invadatori. Dumnezeu Însuşi a trimis pe îngerul Lui de a ucis tabăra asiriană într-o noapte, l-a ucis pe Uzza, a ucis pe Anania şi Safira şi nu are nici o importanţă pe ce cale a făcut-o, dacă a făcut-o prin intermediul unui înger, al unui demon, al forţelor naturii, direct sau indirect... El Se declară răspunzător de aceste lucruri şi ne va răspunde satisfăcător la judecată. 

 Celălalt defect de citire a Bibliei constă în afirmaţii „biblice” care nu se găsesc în Biblie. Adesea critici de felul acesta se citează unii pe alţii şi nu citesc cu atenţie textul biblic, sau preferă să-l citească într-o cheie speculativă, ca să aibă motiv să condamne afirmaţia autorului. De mai multe ori l-am auzit pe EC la O&P folosind argumentul cu „fetiţele care trebuiau violate”, iar acum, interlocutorul tău ne pasează acelaşi argument de trei parale. Pasajul din Numeri 31 nu se referă la nici un fel de viol de război. Nu a existat un asemenea obicei în războaiele israelite. Trimite-l să citească textul biblic şi să-ţi spună care verset anume se referă la violul de război şi în ce cuvinte. Capitolul vorbeşte despre hotărârea lui Dumnezeu de a extermina complet tribul madianiţilor (conform sacrificiului de tip חרם hérem = ceva consacrat distrugerii), pentru motivele arătate acolo. (Acelaşi hérem este menţionat în legătură cu distrugerea Ierihonului şi păcatul lui Acan, şi în ultimul verset din Maleachi, cu referire la „ţara" [lui Israel], sau cu privire la întregul „pământ" — în limba ebraică, este acelaşi termen: ארץ 'éretz = pământ, ţară) 

Autorul este foarte clar în a arăta că aceasta a fost hotărârea lui Dumnezeu, ca şi cu privire la canaaniţi. Cineva poate să nu fie de acord cu soluţia aceasta, dar în acest caz trebuie să renunţe la inspiraţia Bibliei. Nu poţi spune că Moise era inspirat când a spus „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi neinspirat când a zis „Domnul mi-a spus, pe acesta să-l daţi la moarte, ochiul vostru să fie fără milă...!” Nu este posibil ca un profet să fie inspirat în unele mesaje şi neinspirat în altele. Dacă nu este inspirat ca persoană, dacă nu a avut într-adevăr descoperiri de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu l-a lăsat să spună prostii atât de mari, atunci nu a fost profet al lui Dumnezeu. Teoria asta că Dumnezeu nu poate distruge opera creaţiei Lui, în special nu nimiceşte persoane, din motive de etică superioară, este o inovaţie modernă de inspiraţie budistă, new-age-istă, care ne obligă să iubim mai mult câinii decât oamenii, să ţinem în puşcărie pe criminalii în serie şi să-i iertăm de 70 x 7, în loc să-i prăjim sau să-i tăiem bucăţele, pe fiecare în stilul în care a lucrat. Dreptul modern se preocupă de confortul criminalilor, încurajând astfel răul, în timp ce mulţi oameni liberi dar loviţi de soartă nu au acelaşi drept la supravieţuire.

Este adevărat că soluţia exterminării complete nu corespunde tuturor aşteptărilor noastre din partea lui Dumnezeu. Dar trebuie s-o spuenm că Legea lui Moise era o adaptare la condiţiile timpului şi, în acelaşi timp, Dumnezeu nu a spus tot ce are de spus cu privire la aceste lucruri. Nu este drept să dăm noi verdictul, în timp ce procesul este deschis de Însuşi Dumnezeu şi încă nu s-a încheiat. La sfârşit va fi toată lumea mulţumită, şi chiar victimele acestei severităţi vor recunoaşte că Dumnezeu este drept (Ps 94; Ap 16).

 Privitor la premisa pe care construieşte amicul tău, şi anume judecă Biblia aşezându-se deasupra ei, de pe principii umaniste, aceasta este eroarea de fond. Dacă Biblia este cu adevărat revelaţia lui Dumnezeu, mintea noastră trebuie să se supună ei. Dacă este o simplă spiritualitate omenească, atunci odată cu Moise, cade şi Evanghelia şi Apocalipsa etc., şi ne trezim că am rămas singuri, măreţi şi triumfători, într-un întuneric total, cu speranţe zero. Oamenii aceştia care judecă pe Dumnezeul Bibliei aşa cum făceau gnosticii din primele secole, şi care se închină altui Dumnezeu făcut după chipul şi asemănarea omului modern, ideal, nu înţeleg că pe calea aceasta se distruge întreaga teologie (protestantă sau catolică, nu mai contează). Ei cred că vor rămâne în această stare intelectuală şi spirituală pe care o consideră echilibrată. În realitate vor ajunge să nu mai creadă nimic, fiindcă până la sfârşit vor fi siliţi să fie consecvenţi drumului pe care au apucat. Orgoliul propriei raţiuni este probabil cel mai distructiv element.

Este adevărat că „Dumnezeu este dragoste". Atât dreptatea Lui cât şi harul Lui vin din dragoste. Dar dragostea lui Dumnezeu nu este o simplă emoţie iresponsabilă, ci un principiu puternic care transcende experienţa şi părerile noastre privitoare la dragoste. Pentru aceia care resping definitiv harul / bunătatea Lui, Dumnezeu nu mai are decât un singur fruct al dragostei: dreptatea (justiţia pură), care se cere aplicată. În acest demers există uneori şi victime colaterale nevinovate, ca într-o calamitate naturală. Dumnezeu va dovedi în final că deciziile luate de El au fost cele mai bune pe termen lung, pentru interesul fiecărei persoane. Slava dreptăţii lui Dumnezeu va străluci în ziua aceea când chiar diavolul, îngenuncheat, va recunoaşte (prea târziu) că Dumnezeu este drept.