Buna Florin, revin cu un semn de viata. Am dat recent de site-ul Laodicea.ro care se ocupa cu inceputurile netrinitare ale inaintasilor AZS, de care ziceai si tu. De asemenea, pe o tema asemanatoare am citit recent un articol critic al eruditilor de la Weststar: How Did Jesus Become God — and Why. Din ce spun datele istorice, primii crestini evrei nu doar continuau sa respecte legea, ci si monoteismul ei. Astfel aveau o cristologie mai simpla (ebionitii, nazarinenii, etc, declarati eretici mai tarziu de BC). Orice dar bun de sus!  Nicu.

Răspuns: Dragă Nicu, mă bucur că mi-ai scris. Cunosc saitul Laodicea.ro, din nefericire este o poveste tristă în spatele acelui sait. Este un fost frate al nostru care se trudeşte să fie consecvent, aşa cum înţelege el, cu antitrinit-arianismul unor înaintaşi îndepărtaţi. Nu-i înţeleg toate motivele şi deaceea nici nu-l judec pentru simplul fapt că are alte opinii, dar pot spune că nu sunt de acord cu el, deşi este un om inteligent şi talentat. Ceea ce mă îndepărtează de saitul lui este că se alimentează cu explicaţii conspiraţioniste pentru a explica istoria manuscriselor NT sau a manuscriselor de la Patrimoniul E. G. White. O altă problemă este că aceşti dizidenţi fac parte dintr-o reţea mondială. Am încercat să iau legătura şi să discut frăţeşte cu un principal reprezentant al lor, un oarecare Allen Stump, care a scris nişte cărţi pe tema aceasta. Acum câţiva ani, i-am trimis o replică la una din cărţile popularizate de el, în engleză, şi mi-a promis că îmi va răspunde. De atunci nu mi-a mai scris deloc, iar eu nu i-am reamintit, fiindcă dacă uită asemenea promisiuni înseamnă că nu este interesat de adevăr. Într-adevăr, A avut un mare necaz în familie, dar timpul a trecut. Dacă ar fi părăsit arianismul, mi-ar fi răspuns. Dacă l-ar fi interesat subiectul, mi-ar fi răspuns. Doar dacă nu mai este în viaţă are scuze.

Referitor la istoria acestui curent printre adventişti, am pe acest sait un studiu despre Trinitate: Trinitatea – lecţii istorice şi teologice, care cuprinde şi acest subiect (sub titlul Antitrinitarianismul între adventiştii sabatarieni). Dacă nu l-ai citit deja, eu zic că merită să-l citeşti, nu pentru că e scris de mine, dar are multe informaţii teologice şi istorice care cu siguranţă te vor interesa.      

Arianismul (în diverse variante) a fost destul de proeminent în istoria creştinătăţii şi în ultimele secole este foarte puternic printre confesiunile cu tendinţe raţionaliste. Altfel spus, antitrinitarianismul face figură de teologie de elită, este destul să aminteşti de Wulfila, Servet, Isaac Newton şi mulţi alţi învăţaţi. Eu nu mă opun arianismului pentru că ar fi lipsit de prestigiu, nici pentru că astăzi este susţinut de martorii lui Iehova. În realitate, majoritatea denominaţiilor adventist-millerite care au supravieţuit până astăzi sunt antitrinitare. Teologia modernă dominantă (raţionalist-liberală), care este un simplu umanism cu oarecare reminiscenţe culturale creştine, este deasemenea unitariană / antitrinitară.

Spui că „primii crestini evrei nu doar continuau sa respecte legea, ci si monoteismul ei". Dragă Nicu, convingerea mea de cercetător biblic, dincolo de orice implicaţii confesionale (unde ştiu să am opinia mea, dacă este cazul!), este că Legea mozaică are un monoteism biblic, spiritual, care se exprimă implicit tri-unitar şi nu seamănă cu monoteismul îngust aritmetic de tip iudaic-arian-islamic. Despre ce credeau primii creştini avem mărturia NT care este suficientă: erau trinitarieni. Nu aveau dogma sinodală (ortodoxo-catolică) a Trinităţii, dar credinţa şi mărturisirea lor era în mod implicit trinitară, pentru că Îl priveau pe Iisus ca Dumnezeu şi credeau în personalitatea spirituală/divină a Duhului. Nazarinenii şi ebioniţii nu se confundă.

Nazarinenii erau iudeo-creştinii, sau iudeii creştinaţi (creştinii din Iudeea). Nazarineni (נצריים nodzriyim) este numele pe care l-au dat evreii necredincioşi fraţilor lor creştinaţi, şi pe care aceştia şi l-au însuşit, deoarece şi pe Iisus Îl numiseră evreii astfel (vezi inscripţia de pe cruce). Evreii preferaseră acest nume care aminteşte de „Nazaret", deoarece termenul era peiorativ în cultura iudaică a timpului. Nazarinenii sunt creştinii mainstream în Iudeea şi apoi în retragerea lor de după anul 70. Cum era de aşteptat, aceşti iudeo-creştini şi-au păstrat obiceiurile evreieşti pe care le avuseseră şi în vremea apostolilor, motiv pentru care reprezentanţi ai Bisericii din Imperiu, care evolua spre pagano-creştinism şi antisemitism, au început să-i privească pe iudeo-creştini (nazarineni) drept eretici. Ieronim, pe la începutul secolului al V-lea arăta în ce consta "erezia" lor: ţineau unele obiceiuri evreieşti (sic !), se orientau după textul ebraic şi aramaic, nu după Septuaginta, etc.Diferenţe culturale, nimic mai mult, sau în orice caz, chiar dacă existau diferenţe între ei şi în ce priveşte înţelegerea naturii lui Iisus, acestea nu erau mai multe decât în creştinismul de limbă greacă. Dacă vrei un termen de comparaţie, aceştia erau asemenea evreilor mesianici de astăzi, care păstrează calendarul şi obiceiurile evreieşti (aşa cum făcea, de altfel, şi Pavel etc.), dar se închină lui Iisus recunoscându-L în mod explicit ca Dumnezeu. După cum vezi, iudaismul nu este neapărat condamnat la antitrinitarism.

O sursă  importantă pentru a înţelege credinţa iudeo-creştinilor din ajunul schismei ebionite este Epistola către Evrei. Numele epistolei nu s-ar justifica, dacă ea n-ar fi adresată iudeo-creştinilor, sau, mai precis spus, acelor evrei creştinaţi care vorbeau „evreieşte" (iudeo-aramaică sau neo-ebraică).  Citind epistola, oricine se poate convinge că apostolul se străduia să-i convingă să nu părăsească credinţa în Iisus ca Dumnezeu adevărat, Om adevărat, Jertfă, Mare Preot, Cel ce vorbeşte din ceruri etc. Şi îndemnurile apostolului sunt garnisite cu nişte avertizări foarte serioase, care arătau că o unii dintre destinatari riscau să cadă din har, să nu mai poată fi recuperaţi pentru Evanghelie, pentru că aşezau tradiţiile lor şi interesele cetăţeniei iudaice mai presus decât identitatea şi autoritatea lui Iisus, şi anume ca să nu supere pe cei din neamul lor, ca să poată fi recunoscuţi ca evrei printre evrei. Observaţia mea este că sublinierile trinitariene (Iisus=Dumnezeu; Duhul = Persoană Divină) în această epistolă dovedesc că printre ei exista tendinţa de a uita aceste lucruri. Interesant este însă că chiar mai târziu, peste secole, când sunt cunoscuţi ca nazarineni, părinţii Bisericii imperiale (Ieronim etc.) nu le impută că ar respinge divinitatea lui Iisus. Argumentul meu stă în picioare chiar dacă unii nazarineni sau chiar toţi ar fi respins divinitatea lui Iisus, ca şi ebioniţii. Dar datele pe care le am până acum, mă fac să cred că nazarinenii erau creştini trinitarieni. Repet, nu neapărat sub obsesia unei dogme înţepenite şi obligaţi de formule trinitariene, ci în mod implicit cel puţin. Dacă cei care respingeau divinitatea lui Iisus s-au separat de ei, se înţelege că ei şi-au păstrat specificul, ba chiar l-au întărit poate, în opoziţie cu ceilalţi, aşa cum se întâmplă în mod natural.

Ebioniţii reprezintă o schismă veche apărută după martiriul lui Iacov cel drept. La alegerea lui Simeon (o altă rudă a lui Iisus) ca episcop de Ierusalim, o parte dintre creştinii evrei, care nu credeau în divinitatea lui Iisus, deşi credeau în mesianitatea Lui, s-au separat de Biserică, formând o sectă aparte, în frunte cu episcopul ales de ei (Thebutis).

Nu trebuie să judecăm Vechiul Testament şi credinţa primilor creştini (de origine iudaică), după credinţele iudaice din era creştină. Chiar în timpul lui Iisus, mai precis cu multe generaţii mai înainte, iudaismul era divizat teologic în mai multe secte. Iar credinţa majoritară, fariseismul avea o serie de aberaţii provenite din acumulări de tradiţie orală care se opuneau Scripturii. Iudaismul nu era deloc unitar.Deci nu mi se pare înţelept să iau iudaismul istoric sau actual ca măsură a credinţei. Este ca şi cum pentru înţelegerea NT aş întreba pe cei care pretind că sunt urmaşii apostolilor. Eu prefer să merg la sursă. Scriptura este sigură, pentru toate scopurile practice.

Ca să nu rătăceşti prea mult în căutarea pasajului la care te-am trimis, îl afişez mai jos:

Antitrinitarianismul între adventiştii sabatarieni 

După cum am observat mai sus, atmosfera religioasă americană a secolului XIX era încărcată de ostilitate sau cel puţin de suspiciuni şi prejudecăţi cu privire la doctrina Trinităţii. Întrucât aceasta era susţinută de Bisericile istorice şi statale, fiind o doctrină susţinută din antichitate de Biserica Catolică, şi în numele căreia s-a vărsat atâta sânge, se înţelege că mişcările restauraţioniste, care aveau profunde obsesii anticatolice şi întemeiate îngrijorări, erau înclinate s-o respingă. Spiritul millerit, care era radical protestant, apocaliptic şi deschis spre raţionalism, a absorbit repede unitarianismul care circula în epocă. 

Pionierii adventismului sabatarian, proveniţi din diferite confesiuni, au împărtăşit, la început, experienţa teologică a grupărilor adventiste în general. Aşa cum, la început, ţineau duminica, mâncau de toate şi mestecau tutun, şi-au păstrat şi alte opinii sau practici moştenite. Mai mult, confuzia creată după Dezamăgirea din 1844, a putut aduce şi aluviuni nedorite, odată cu „lumina nouă”, care devenea adevăr actual. Un fapt binecunoscut este că la conferinţele biblice de sabat, începând cu 1848, singurele noutăţi care au fost discutate de pionieri şi incorporate în mărturisirea (încă nescrisă a) Bisericii, au fost: doctrina Sanctuarului, doctrina Legii lui Dumnezeu, doctrina Sabatului, doctrina condiţionalistă, darurile spirituale. Doctrina despre Dumnezeu, fie în sens unitarian, fie în sens trinitarian, nu a fost luată în discuţie. 

Principalii AZS care au susţinut vederi ariene au fost lideri ai mişcării, dar au fost şi alte persoane care au activat în acest sens: 

• James White, cel mai proeminent lider al mişcării, îşi exprima (RH, 5 aug. 1852: 52) convingerea pe care o căpătase în confesiunea din care provenea, privind: „vechea absurditate a trinitarienilor”; iar în RH din 11 dec. 1855, citând 2Tim 4:4, afirma: „...'istorisiri închipuite'. Aici am putea menţiona Trinitatea, care înlătură personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Christos.” Se înţelege că opoziţia faţă de Trinitate provenea din prejudecăţi, din perceperea unui model straniu de „Trinitate”, în care Fiul se confundă cu Tatăl. Dar James White nu pare să fi fost un antitrinitarian propriu zis, deoarece prima carte adventistă de imnuri, publicată de el în 1849, conţine doxologia tradiţională (ortodoxo-catolică): „Slavă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt”. Ca şi colegii săi însă, el împărtăşea puternice prejudecăţi împotriva doctrinei trinitariene, pe care o cunoştea prin intermediul unor modele teologice denaturate, nu din Scriptură. Mai mult, el credea că acesta este un subiect deschis, faţă de care trebuie să fim toleranţi, nu considera opiniile diferite asupra acestei doctrine ca având mare gravitate: 

„În legea lui Dumnezeu şi în Evanghelie există criterii ale caracterului creştin. Şi este o purtare lipsită de har din partea acelor denominaţii care s-au tot despărţit în secte mărunte în timpul acestui secol 19, – certându-se pentru forme de organizare, sau dacă mântuirea este disponibilă tuturor sau este numai pentru aleşi, dacă acceptăm trinitarianismul sau unitarianismul, dacă putem cânta la biserică orice imn bun sau numai Psalmii lui David, sau alte subiecte care nu constituie un criteriu al pregătirii pentru cer. Tocmai aceştia se năpustesc asupra noastră, afişând atâta oroare religioasă, doar pentru faptul că noi considerăm stricta conformare faţă de poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus, ca singurul criteriu adevărat al caracterului creştin.” (RH 12 oct. 1876, p. 116) 

Reales preşedinte al Conferinţei Generale, James White (RH, Nov. 29, 1877:72) a afirmat că „Christos este cu adevărat egal cu Dumnezeu”, şi a început să descurajeze orice opinie a colegilor lui (U. Smith şi J. Waggoner), care Îl făcea pe Iisus inferior Tatălui. James White scria: 

„Trinitatea inexplicabilă care consideră Dumnezeirea a fi trei în unul şi unul în trei este destul de neplăcută; însă unitarianismul extremist, care Îl consideră pe Hristos inferior Tatălui, este şi mai rău.”  

White a murit în 1881 şi nu a apucat anii în care trinitarianismul biblic a fost adoptat de AZS. 

• Joseph Waggoner (1863, 1868, 1884), tatăl doctorului E. J. Waggoner, a publicat opinii pur ariene până la moarte (1886). 

• J. M. Stephenson, un „convertit” al lui J. Waggoner, un predicator aventurier căruia prea curând i-a fost încredinţat amvonul, după ce s-a străduit, fără succes, să introducă diverse teorii evanghelice („nu mai suntem sub lege”, „rolul viitor al lui Israel”) a reuşit să disemineze larg antitrinitarianismul printre AZS, prin scrierile lui, care susţineau doctrinele lui Henry Grew. După Stephenson, Christos a fost creat cândva în veşnicia trecută, în sensul că este „singurul născut.” El este nemuritor, divin şi Fiu prexistent al lui Dumnezeu. La întrupare, divinitatea Lui nu S-a îmbrăcat cu omenitatea, ci a schimbat divinitatea cu natura umană, Iisus rămânând Fiu al lui Dumnezeu. El nu Şi-a pierdut identitatea personală prin această trecere, comentează el la Ioan 1:14, ci însăşi natura divină a fost transformată în natură umană. Această teologie era propusă de Stephenson ca un ajutor pentru înţelegerea Jertfei ispăşitoare a lui Iisus, dar este posibil ca unitarianismul său să fi avut un apel special în acea perioadă, deoarece acesta se asociază mai degrabă cu preocupările legate de ascultare, faptă, Lege, decât cu cele „numai prin credinţă”, acestea din urmă eşuând adesea în forme de antinomianism. 

După numai un an însă, Stephenson a părăsit Biserica (1855), şi după o altă trecere meteorică prin gruparea Messengerilor, s-a întors la adventiştii duminicalişti de unde venise; a divorţat, luându-şi apoi o soţie mai tânără, şi în final a fost exclus şi de acei adventişti. Şi-a sfârşit zilele în mod trist, într-un ospiciu. 

• Pentru Merrit E. Cornell (Facts for the Times, 1858:76), doctrina Trinităţii era un rod al marii apostazii, alături de alte doctrine false, precum păzirea duminicii şi nemurirea sufletului. 

• J. Loughborough a afirmat (RH 5 Nov 1861) că doctrina Trinităţii este contrară bunului simţ, contrară Scripturii şi de origine păgână, fabuloasă. 

• Uriah Smith (1865), în faimosul său comentariu la Apocalipsă explica, după traducerea KJV la Ap 3:14 („the beginning of the creation of God”) că Christos este „prima fiinţă creată”. Şi Smith a înţeles bine logica traducerii clasice (făcută de trinitarieni!). Vorbind despre Spiritul Sfânt (RH, 28 octombrie 1890; GCB 1891:146), Îl numea: „acea emanaţie divină, misterioasă, prin care ei [Tatăl şi Fiul] Îşi duc la îndeplinirea lucrarea măreaţă şi infinită”; „o influenţă divină”, „nu o persoană, asemenea Tatălui şi Fiului”. Mai târziu, în 1898, Smith a publicat vederi mai moderate, semiariene, admiţând că Christos este de aceeaşi natură cu Tatăl, născut nu făcut, dar respingând personalitatea Spiritului Sfânt. Uriah Smith a influenţat probabil cel mai mult rezistenţa antitrinitariană în adventismul sabatarian prin ideile exprimate în Comentariul său clasic. 

• Charles W. Stone (1886), la început arian, şi-a îndulcit, de asemenea, vederile spre semiarianism, asemenea lui Smith. 

• Joseph Bates (Autobiography,1868), care provenea dintr-o confesiune antitrinitariană, afirma, de asemenea, că Trinitatea este o doctrină nebiblică. 

• R. F. Cottrell (RH 6 Iul 1869), dădea glas unei prejudecăţi istorice, când afirma că susţinerea doctrinei Trinităţii nu este rea intenţie, ci o dovadă a „îmbătării cu vinul Babilonului”, ştiind că „pe baza acestei doctrine a fost înălţată Papalitatea”. 

• J. N. Andrews (RH, 7 sept. 1869: 84), mai moderat, afirma: „Fiul lui Dumnezeu ... Îl are ca Tată pe Dumnezeu, având, într-un anumit punct din veşnicia trecută, un început al zilelor”. 

• D. M. Canright (1867, 1878), care avea să devină un baptist foarte ostil „ereticilor” AZS, credea că Iisus este derivat din Tatăl prin naştere, iar Spiritul Sfânt nu este o persoană divină distinctă: 

• Alonzo Jones şi Ellet J. Waggoner (fiul), semieriani, au subliniat (1888), în conferinţa istorică de la Minneapolis, natura divină a lui Iisus, repetând insistent textul din Col 2:9: „În El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (naturii divine) în trup”. Waggoner fiul, ca introducere la mesajul îndreptăţirii prin credinţă, făcea o afirmaţie răzleaţă (1890) ca notă la Mica 5:2, că Christos a fost născut din Tatăl „atât de departe, în veacurile trecute ale eternităţii, încât este dincolo de cuprinderea minţii omeneşti". Iisus va veni a doua oară ca Dumnezeu puternic în apărarea poporului Său. În acelaşi timp, Waggoner Jr. susţinea că „Fiul are prin natura Sa, toate atributele Dumnezeirii, nu ca o poziţie la care a fost înălţat, ci ca drepturi inerente ale Sale.” „El este parte a Dumnezeirii, atât în cer, cât şi pe pământ”. „El are viaţa în Sine Însuşi”. „De aceea este El pe drept numit Iehova, Cel existent prin Sine Însuşi”. 

Probabil însă că nu toţi adventiştii sabatarieni din acea perioadă erau unitarieni. Însă puţinii trinitarieni nu au luat cuvântul şi nu au publicat. Este menţionat cel puţin Ambrose C. Spicer, fost pastor baptist de ziua a şaptea (tatăl viitorului Preşedinte W. A. Spicer), care, după ce a devenit AZS în 1874, „s-a simţit atât de ofensat de atmosfera antitrinitariană din Battle Creek, încât a încetat să mai predice”. A. Spicer a rămas trinitarian tacit în continuare, dar S. B. Whitney, de asemenea un trinitarian, odată cu convertirea sa la AZS (1861), a îmbrăţişat antitrinitarianismul. Aceasta sugerează că unii pastori, în ciuda faptului că doctrina aceasta nu era o condiţie a calităţii de membru, voiau să se asigure că neofiţii sunt bine instruiţi „în tot adevărul” ! Dar atmosfera generală era de toleranţă. R. F. Cottrell a scris că nu credea în Trinitate, dar niciodată nu predicase împotriva Trinităţii. D. T. Bourdeau, un alt lider cunoscut, remarca in 1890: „Deşi pretindem a crede într-un singur Dumnezeu, şi că ne închinăm doar unui singur Duumnezeu, cred că există la noi atâţia dumnezei câte concepţii despre Dumnezeire sunt." 

Un mesaj din „Babilon” – influenţă benefică neadventistă 

Ca o dovadă a spiritului deschis al pionierilor, de la care avem încă multe de învăţat (ca şi de dezvăţat!), în 1892 editura AZS Pacific Press a reeditat studiul lui Samuel Spear “The Bible Doctrine of the Trinity” (New York Independent, 14 Nov.1889), după ce a cerut permisiunea ziarului NYI. Partea interesantă este nu doar că aceasta a fost prima publicaţie AZS pur trinitariană, înainte de a apărea afirmaţii trinitariene în scrierile E. G. White (care în acest moment se afla în Australia); ci, mai ales, că această imixtiune în bucătăria teologică AZS venea din afara Bisericii, de la un neadventist, un autor din „Babilon”, pentru care, din nefericire, nu găsesc date în plus. 

Studiul lui Spear s-a publicat sub forma unei broşuri doctrinale (Nr 90, „Doctrina biblică despre Trinitate”), din seria Bible Students’ Library. Teologia lui Spear despre Trinitate, aşa cum este expusă acolo, reflectă cel mai bine trinitarianismul biblic, aşa cum este el, paradoxal, susţinând atât „egalitatea”consubstanţială, cât şi „subordonarea” ierarhică a Persoanelor Triunităţii. Spear arăta că doctrina Trinităţii „nu este un triteism adică o doctrină despre trei dumnezei, ci este doctrina despre un singur Dumnezeu care subzistă şi acţionează în trei Persoane, cu precizarea că termenul 'persoană' . . . când este folosit cu privire la Dumnezeire, nu trebuie să fie înţeles în nici un sens care ar fi inconsecvent cu unitatea Dumnezeirii." 

În ciuda insatisfacţiei pe care ar simţi-o teologii trinitarieni AZS sau ne-AZS, faţă de trinitarianismul lui Spear, acesta atrage atenţia asupra aspectului tainic, paradoxal, al afirmaţiilor biblice. Spear vorbeşte despre „un singur Dumnezeu care subzistă şi acţionează în trei Persoane”, dar în acelaşi timp afirmă: „Subordonarea Sa [lui Christos], se extinde ...şi la natura Sa divină....” Şi pe bună dreptate, dacă El, Cel de o Fiinţă cu Tatăl, vrednic de aceeaşi adorare, este numit „trimisul Domnului” şi „Fiul” în acţiunile Sale dinainte de întrupare, iar Pavel ne dezvăluie că, la sfârşitul sfârşitului, Fiul va arăta că se supune Tatălui pe veci (1 Cor 15: 24-28), ce înseamnă aceasta, decât subordonare? Dacă termenii omeneşti nu sunt prea drăguţi, putem căuta alţii, mai cereşti. Dar supunerea, chiar dacă este compatibilă cu egalitatea, nu este acelaşi lucru. Modelul trinitarian biblic este important tocmai pentru că este profund etic/spiritual. Dacă ar fi vorba doar de o schemă credală, n-ar avea mare importanţă. 

Rolul călăuzitor al Spiritului Profeţiei 

O altă lecţie istorică importantă pentru noi este că Inspiraţia Divină nu a silit Biserica să se bată cu antitrinitarianismul de cum a apărut. Ellen White provenea dintre metodişti, care sunt trinitarieni. Dar primele referiri ale Ellenei White la Dumnezeire nu trădează nici trinitarianism, nici antitrinitarianism. Influenţa soţului şi a colegilor poate să-i fi inspirat prudenţă, şi nu s-a opus tendinţelor ariene în primii 25 de ani de activitate. După afirmaţiile lui Waggoner şi ale lui Spear, prin urmare după publicarea unor studii teologice bazate pe Biblie, afirmaţii trinitariene au început să curgă de sub condeiul ei: 

• 1897 (MS 101): „El era egal cu Dumnezeu, infinit şi atotputernic. . . . El este Fiul cel veşnic, existent prin Sine Însuşi.” 

• 1898 (ST, Dec. 1): „Christos a hotărât să trimită pe Reprezentantul Său, a treia persoană a Dumnezeirii.” 

• 1899 (ST, May 3): „Iehova [Asimilarea lentă a trinitarianismului: 1913, 1931, 1946 

Dacă AZS nu au părăsit în masă antitrinitarianismul după 1892, odată cu publicarea studiului neadventist al lui Spear, ne-am fi aşteptat totuşi, să se convertească rapid la trinitarianism, după 1897-1898, când Ellen White afirmase clar doctrina dumnezeirii şi personalităţii Tatălui, a Fiului şi a Spiritului Sfânt. Dar în timp ce unitarianismul intrase pe nesimţite în Biserică, sub influenţa liderilor, doctrina corectă şi frumoasă a Trinităţii a avut nevoie de o generaţie (1892-1931) ca să fie acceptată de Biserică, de sus până jos. Poate şi de aici s-ar merita să învăţăm ceva. În general, cei care au fost interesaţi să se ţină la curent cu scrierile Ellenei White în acea perioadă, au adoptat mai repede trinitarianismul şi l-au susţinut cu tărie. Există un sindrom al super-prudenţei la unii AZS, care nu îndrăznesc să lase Biblia să spună tot ce are de spus asupra unui punct disputat, până nu găsesc în scrierile E. G. White afirmaţii care concordă cu Biblia. Oare Biblia nu are autoritate prin sine, şi nu ne-a învăţat chiar Ellen White că trebuie să-i dăm prioritate absolută? 

După articolul lui Spear şi afirmaţiile Ellenei White, se pare că A. T. Jones a fost primul care a adoptat o poziţie trinitariană, deşi încă timidă, fără a folosi termenul trinitate, deoarece în 1899 a afirmat: „Dumnezeu este unul, Iisus Christos este unul, Spiritul Sfânt este unul. Dar aceştia trei sunt una: între ei nu există disensiune sau dezacord.” Apoi F. M. Wilcox, editor, lider şi membru al Patrimoniului Ellen White, a publicat în 1913 că „Adventiştii de ziua a şaptea cred – 1. În Trinitatea divină. Această Trinitate constă din Tatăl cel veşnic... din Domnul Iisus Christos, Fiul Tatălui celui veşnic... [şi] Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii”. 

Când însă la Conferinţa Biblică din 1919, profesorul W. W. Prescott a prezentat referatul “The Person of Christ”, s-a dovedit că prejudecăţile semiariene nu pieriseră. L. L. Caviness, director adjunct la RH, a intervenit: 

Nu pot crede că cele două persoane ale Dumnezeirii, Tatăl şi Fiul, ar fi egali, că unul este Tatăl şi celălalt Fiul, şi ar putea fi şi invers... În rugăciunea Sa, [Christos] a spus că era voia Sa ca ucenicii să vadă slava pe care El o avusese împreună cu Tatăl, şi pe care Tatăl I-o dăduse. Nu era ceva ce El avusese din toată veşnicia, ci Tatăl Îi dăduse la un moment dat slava lui Dumnezeu. El este divin, dar este Fiul divin. Mai departe nu pot explica, dar eu nu cred aşa numita doctrină trinitariană a celor Trei Persoane care ar fi existat dintotdeauna. 

Nedumerirea lui Caviness arăta că unele probleme rămăseseră nerezolvate, şi că teologia Trinităţii între AZS nu avea încă toate răspunsurile necesare. Teologia lui Spear sugerase o soluţie rezonabilă, dar care este încă nepopulară în această dispută. Prescott a răspuns lui Caviness cu un contraargument, arătând prin aceasta că nici el nu avea toate răspunsurile. Dar întrebarea pe care o avea era corectă: „Putem noi crede în dumnezeirea lui Christos, fără a crede în eternitatea Lui?” Este evident că dacă iei dumnezeirii atributele esenţiale, nu mai rămâne decât un „titlu acordat”, fără nici o acoperire reală. Dar în ciuda logicii lui Prescott, unii din cei prezenţi au răspuns: „Da”. Apoi W. T. Knox a încercat o explicaţie: Christos este Fiul etern al lui Dumnezeu, în acelaşi sens în care se spune despre Levi că „era în coapsele lui Avraam” [Ev 7:9-10]. Apoi Knox a adăugat: „A venit apoi un timp – un timp şi un fel pe care noi nu le putem înţelege, când prin lucrarea misterioasă a lui Dumnezeu, Fiul a izvorât din sânul Tatălui Său, şi a căpătat o existenţă separată....” 

În 1930 Biserica din Africa a cerut Confrinţei Generale să includă în Anuar o declaraţie de principii de credinţă ale AZS, deoarece, au zis reprezentanţii din Africa, „o asemenea declaraţie ar ajuta autorităţile guvernamentale şi pe alţii să înţeleagă mai bine lucrarea noastră.” Ca răspuns, Conferinţa Generală a numit un comitet de patru persoane (M. E. Kern, E. R. Palmer, C. H. Watson, F. M. Wilcox) ca să formuleze un draft al declaraţiei. Ca urmare, aceştia au produs o declaraţie în 22 puncte, care a fost tipărită în 1931 în Adventist Yearbook. Formularea declaraţiei însă dovedeşte că disputa nu era încheiată. 

În această perioadă activa încă Profesorul Prescott, care a avut un rol important în predicarea dumnezeirii absolute a lui Iisus. Predica sa din 1939 (Takoma Park) a reuşit să stârnească opoziţia lui J. S. Washburn, un conservator care a început imediat să se agite, producând o tipăritură ca replică la predica lui Prescott. În prima parte, Washburn ataca argumentele lui Prescott, iar în a doua parte îl ataca pe Prescott. În acest mod, Washburn care crease probleme serioase liderilor la Conferinţa Generală din 1919, tot de pe poziţii fundamentaliste, a fost ultimul suporter întârziat al unei cauze pierdute. El descria doctrina Trinităţii ca fiind „o monstruozitate păgână crudă, care îndepărtează pe Iisus de la adevărata poziţie de Mântuitor şi Mijlocitor divin.” „Trinitarianismul este de origine păgână, şi este caracteristic teologiei Romane". Este „capodopera satanică ce încoronează opera creştinismului apostat.” Dar eforturile lui Washburn au fost fără succes. Predicarea adevărului trinitarian era acum acceptată de membrii Bisericii.

Declaraţia din 1931 a fost apoi votată la Conferinţa Generală din 1946, căpătând astfel un caracter oficial şi având practic acelaşi conţinut cu mărturisirea noastră actuală. În 1980, la Conferinţa Generală de la Dallas, mărturisirea de credinţă a fost prezentată într-o formă ceva mai detaliată („cele 27 puncte”), iar credinţa în Trinitate a fost reafirmată şi subliniată.