aprilie 2024
D L Ma Mi J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
2.166
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Lui EddieConst

Reacţie la replicile domnului EddieConst de la Oxigen2 („anarho-teologic”), emisiunile Ultimul dans şi Întrebări şi răspunsuri #2  (postată îniţial pe blogul oxigen2.net).

*

  • O adevărată înţelegere a celor două “nume” (ipostaze, aspecte) ale lui Dumnezeu din Primul Testament a fost exprimată de marele filolog, lingvist şi teolog evreu italian, Umberto Cassuto (The Documentary Hypothesis, Shalem Press, 1941 / 2006, pp 18-49), care a avut o mare contribuţie la reabilitarea originalităţii şi integrităţii textului mozaic.
  • Nu am înţeles de ce “ultimul” dans. Gestul lui David nu avea nimic de adio.

O altă observaţie, referitoare la dansul lui David, este că nu ai înţeles nici motivele lui David, nici motivele Micalei. David a jucat „înaintea lui Iahwé”, aşa cum jucau femeile israelite care însoţeau convoiul regal, când se întorcea de la o victorie (mântuire de vrăjmaşi). Gestul de dezbrăcare a lui David are un sens practic (nu ar fi putut juca liber cu hlamida regală pe el) şi unul simbolic (în psalmii davidici, adevăratul Rege este Iahwé, iar David este primul lui închinător şi reprezentant, chiar dacă este Fiulu Său, „întâiul-născut”). Chivotul reprezenta tronul Dumnezeului nevăzut, iar Ierusalimul era „cetatea Marelui Împărat”. Aşadar, Regele lui Israel, rege al regilor, îşi alesese drept capitală Ierusalimul. David a dorit să recunoască public şi cu explozii de bucurie această semnificaţie, care nu putea fi înţeleasă greşit de nimeni. Mical s-a supărat, nu pentru că ea avea faţă lungă, nici nu făcea figură de sfântă, ci mai degrabă, din pretenţia că ea este de viţă regală, mare prinţesă, şi nu şi-ar fi permis o asemenea confuzie cu „slujnicele”… Ea nu-i reproşa lui David pierderea demnităţii de sfânt, ci îi reproşa pierderea demnităţii de rege, care nu se comportă niciodată ca un egal cu slujitorii lui, nici măcar înaintea lui Dumnezeu. Mical era fiică de domnitor, socotea că ea îl ridicase la domnie legitimă pe David, şi uite ce face nebunul de ciobănaş, se trage tot înspre ciobănie. Halal rege !

Răspunsul lui David („mă voi ‘înjosi’ şi mai mult”) arată clar care era subiectul discuţiei. Nu este cazul să punem pe seama eroilor biblici mentalitatea şi preocupările noastre. Nu se punea problema atunci dacă dansăm sau nu dansăm, ci pentru cine dansăm. David ştia pentru cine dansează. Şi prefer totuşi termenul românesc tradiţional, a „jucat”, deoarece a fost vorba de un dans exuberant, popular, nu de un tangou senzual cu vreo batşebă virtuală.

Continui să-ţi scriu, deşi observ că eşti mai interesat să-mi suceşti cuvintele sau, cu totul neinteresat să le înţelegi, ci mai degrabă să câştigi o polemică. Dacă eşti cu adevărat militar, un adevărat David, atunci bate-te cu ce trebuie şi cu cine trebuie, nu cu morile de vânt şi cu straw men-ii pe care îi confecţionezi tu în aşa fel încât să-i învingi fără luptă.

Continui deci să comentez, deşi nu mai am speranţe că vei recunoaşte că am dreptate. Cel puţin să ştie naivii că este bine să fie permanent în gardă cu privire la filozofia şi mesajul tău, unde idei şi insights strălucite se combină cu erori şi erezii grave. Observaţia mea de până acum este că Biblia pentru tine nu reprezintă cuvântul lui Dumnezeu într-un sens special şi autoritativ, ci doar o parte a tezaurului cultural al omenirii, o sursă de idei filozofice şi psihologice selectate şi un bun playground pentru speculaţii, care să servească mesajului tău personal, străin de intenţia autorilor Scripturii. Dacă greşesc, aştept săpuneală.

**

Pentru că există tendinţa de a nu mai citi comentariile de la emisiunile trecute, şi participanţii se mută natural la ultima, voi reacţiona aici la răspunsurile pe care mi le-ai dat la „Întrebări şi Răspunsuri #2″.

Tema “eroismului” fusese inaugurată de tine. Nu eu am început, şi nu este interesul meu de a glorifica pe zeloţi. Într-o emisiune anterioară, ai emis o interpretare simplistă şi convenabilă agendei tale “păgâne” (cu sau fără ghilimele), clasificând personajele biblice în două categorii: eroi şi sfinţi, adică tipul onagru (măgar sălbatic), aventurier, autoafirmativ, rebel şi prometeic, şi tipul faţă lungă, faţă palidă, faţă schimonosită, îngust, beteag socio-cultural, masochist, ascet, pseudoînţelept şi mucenic. Ai făcut din această clasificare facilă, simplistă (şi necinstită, dacă te gândeşti mai bine), un adevărat instrument de interpretare psihologică şi spirituală a Bibliei. Dar tipologia pe care ai confecţionat-o reflectă doar dezgustul tău personal pentru oamenii religioşi (de orice fel şi din orice timp) şi simpatia ta pentru omul natural, “neprelucrat”, cu psihologia luciferică intactă.

Din acest punct de vedere, într-o asemenea simplificare voită, te aşezi în aceeaşi tabără cu ateul, agnosticul şi cu toţi nebunii care se dezbracă de orice decenţă spirituală, glorificând egoul uman şi rebeliunea, şi condamnând supunerea sinceră faţă de voia lui Dumnezeu şi sobrietatea unui creştinism curat, confundându-le voit cu emascularea psihologică, ipocrizia şi josnicia morală.

Eu am reacţionat (destul de slab) faţă de acestă exegeză trăsnită pe care ai lansat-o fără să clipeşti, aducând câteva argumente care să-ţi dea de gândit, că lectura ta biblică este superficială şi (poate) interesată. Afirmaseşi că doar în perioada preexilică a lui Israel au existat asemenea oameni adevăraţi (eroici), în special în timpul Judecătorilor şi al lui David, apoi au urmat profeţii, care de asemenea au fost personaje eroice. După exil, au predominat sfinţii, iudaismul idelalului răbdător şi plin de ură al cărturarilor şi fariseilor. Eu ţi-am arătat că dacă eroii judecători reprezintă acest ideal, de ce nu incluzi şi eroii naţionali ai evreilor din perioada persană (Estera şi Mardoheu) şi greco-romană (Iuda Macabeul, Bar-Kochbá, marii zeloţi etc.)? Distincţia caracteriologică pe care o faci între aceste două perioade este nejustificată. Indiferent ce credem despre spiritualitatea acestor candidaţi la titlul de erou (judecători, zeloţi etc.), din punct de vedere al criteriilor stabilite de tine, aceştia sunt la fel. Dacă ai citit cu adevărat isprăvile lui Iuda Macabeul, ele sunt mult mai eroice decât gestul „zelot” al lui Ehud care a intrat subtil în iatacul regelui Eglon, pe când acela îşi făcea nevoile, şi i-a “spus un cuvânt din partea lui Iahwé” (îmi place faza!).

Biblia nu-i prezintă pe toţi aceşti „judecători” ca eroi ai performanţelor spectaculoase. Chiar cazurile Samson şi Ghedeon, sunt prezentate nu ca exemple de eroism al forţei, ci tocmai pentru a se crea contrastul. Samson ne arată că degeaba ai muşchi dacă nu eşti ascultător de Dumnezeu, iar dacă apare ca erou în Evrei 11, este pe lista eroilor credinţei, nu ca erou militar. Samson, în ciuda rătăcirilor şi originalităţilor lui zădarnice, a învăţat să se încreadă în Dumnezeu, cerându-I apă din stâncă şi în final, distrugerea templului filistean, chiar cu preţul propriei vieţi. Este acest ultim gest de tip eroic, sau de tip zelot? Eu văd că aici el este mai degrabă un adevărat erou kamikadze, care seamănă cu Acela care avea toată puterea să-i distrugă într-o clipă pe vrăjmaşi, dar s-a lăsat legat de Cruce, prăbuşind peste El, printr-un gest al credinţei, templul Minciunii şi al Păcatului, pentru a arăta lui Israel calea victoriei.

Iosua, Caleb şi Otniel etc. au fost eroi militari, ai curajului şi forţei, acţionând la porunca lui Dumnezeu. Dar, cu sau fără poruncă (ceea ce pentru tine, oricum, nu este esenţial), asemenea eroi militari au existat în Israel în toate epocile. Dacă aceştia au avut curajul şi forţa de a ocupa teritorii care nu fuseseră ale lor, acelaşi lucru l-au făcut israelienii din generaţia noastră. Iosafat, Ezechia şi alţi regi au obţinut victorii spectaculoase, dar sorry, exclusiv prin intervenţia „auxiliarilor” cereşti. Trebuie să te hotărăşti dacă modelul propus este doar eroic, sau dacă credinţa (care nu este altceva decât încrederea în porunca şi promisiunea lui Dumnezeu) este esenţială modelului tău. Dacă credinţa-supunerea faţă de cuvântul lui Dumnezeu este esenţială, atunci pregăteşte-te să-i enumeri printre eroi şi pe oameni de tipul aparent neeroic, care nu sunt pe gustul tău. Eu votez cu eroul necunoscut.

Ghedeon este un erou doar pentru că a ascultat cu credinţă de glasul Solului lui Iahwé. Alminteri, aventura lui ar fi fost ultima şi nici nu s-ar fi povestit. În sine, Ghedeon este un tip retras, sfios, nu are nimic eroic. Credinţa şi cuvântul Domnului l-au transformat în erou. A fost erou pentru că a învăţat să fie bun soldat. (Unii nu pot fi soldaţi, pentru că talentul lor nativ este de generali zăbăuci și neînregimentabili, eroi ai infatuării. În oştirea Domnului ei fac acelaşi serviciu ca David în oştirea filisteană; în cel mai bun caz desenează hieroglife pe porţi.

Barak a fost erou din cauza a două femei: o profeteasă a lui Iahwé, în care a ştiut să aibă încredere, şi o străină care l-a pus la punct pe Sisera cu o metodă „ehudică” (I love her!). Iudita, din cunoscuta nuvelă (apocrifă) iudeo-persană este inferioară doar pentru că este fictivă, dar ce are ea mai puţin eroic? În orice caz, Iudit exprimă spiritul unui popor eroic.

Ai distorsionat cumplit personajele pozitive din cartea Esterei. Este adevărat că, examinând unele acţiuni de detaliu, ambii veri, Estera şi Mardoheu sunt destul de imperfecţi. Dar comparându-i cu preferatul tău, David, cine a manifestat păcate mai mari şi mai odioase ?

Cărţile biblice nu ne prezintă personajele ca pe nişte exemple perfecte care trebuie imitate. Mulţi îl imită pe David în episodul cu Batşeba sau măcar cu Abişag — folosită pe post de cărămidă caldă–, sau în măsurarea învinşilor cu frânghia.

Ai transformat pe Estera şi Mardoheu în nişte monştri naţionalişti, odioşi şi provocatori de pogrom. Eşti absolut nedrept. Episoade ca acela din Alexandria romană reprezintă o grimasă târzie a unui iudaism degenerat, profund anticreştin şi „antigentilic”. Marea ta greşeală este că încerci să înţelegi istoria biblică a evreilor, prin prisma mentalităţilor iudaismului decadent din erele greco-romană şi creştină. Ele diferă mult şi ca teologie şi ca elemente culturale şi mentalitate, chiar dacă există unele puncte (păcate şi virtuţi) perene.

Dacă este vorba de pogrom în cartea Esterei, acest pogrom este antiiudaic, a fost iniţiativa lui Haman. Nu cunosc motivul pentru care Mardoheu nu i se pleca, nu are importanţă (iar tu, analistul eroic de colo, ar fi trebuit să vezi ceva profund eroic în acest gest rebel — parcă admirai asemenea spirite). Acest conflict personal (care probabil era doar picătura care umpluse paharul) a determinat pe Haman să iniţieze distrugerea tuturor evreilor din cetăţile medo-perse, la o anumită dată fastă (stabilită prin zaruri). L-a cumpărat pe generosul de Xerxes şi l-a determinat să dea o dispoziţie de neschimbat, care să permită neevreilor să-i ucidă pe vecinii lor evrei.

Intervenţia eroică a Esterei, care şi-a riscat viaţa pentru poporul ei, şi care a dovedit un tact excepţional (pe care eşti liber să-l interpretezi ca ipocrizie, dacă nu-ţi place personajul) a adus o schimbare de 180 grade a situaţiei. După datina legalităţii medo-perse, Xerxes nu putea să-şi retragă decretul iniţial, şi singura cale de a apăra pe poporul Esterei a fost aceea de a da un nou decret, prin care să permită evreilor să se apere în acele zilele „faste” stabilite de Haman. Primul decret nu obliga pe cetăţeni să-i ucidă pe evrei, ci-i încuraja la pogrom. Al doilea decret, nu obliga pe evrei să ucidă şi să jefuiască pe neevrei, nici nu le permitea să organizeze pogromuri, ci le permitea să se apere cu armele, eventual să atace pe aceia care în ziua respectivă, după recomandarea lui Haman, veneau înarmaţi împotriva lor. Evreii au cerut să se prelungească termenul, deoarece au prevăzut că unii din vrăjmaşii lor aveau să-i atace şi după termenul permis de primul decret. Repet, acţiunea evreilor era pur şi simplu de apărare, şi o respect atât ca om, cât şi ca adept al credinţei biblice. Dumnezeu a fost complice cu ei în orice caz.

Ai afirmat că Estera şi Mardoheu au ajuns sus pe căi necinstite. Necinstite faţă de ce, sau faţă de cine? Xerxes era un şahinşah poligam, evreii erau de asemenea poligami. Era încălcarea unei reguli din Tora faptul că Estera era împinsă în braţele unui păgân (nu conta că era poligam), dar nu era niciodată un păcat de moarte, aşa că se practica. Estera a câştigat prin frumuseţe, naturaleţe, inteligenţă şi performanţe sexuale apreciate de un despot care se pricepea la femei.

Dacă ar fi fost vorba de Maria Magdalena, ai fi lăudat-o pentru asemenea calităţi, dar pe Estera o veştejeşti ca și cum ar fi fost o oarecare cocotă. Nu uita, că atât eroii, cât şi feţele lungi, preferă femeile care-şi cunosc bine rolul. După criteriile noastre, Mardoheu și-a sacrificat verişoara, dar după criteriile lui şi chiar ale ei, Mardoheu îi (şi îşi) făcuse un serviciu înţelept. Ai arătat dispreţ faţă de Mardoheu, ca şi cum ar fi fost un parvenitist şi un oportunist. În realitate, nimic nu arată că el urmărea puterea. Era un om simplu şi vertical, un slujbaş fidel al regelui (pe care l-a apărat împotriva unui complot), şi preocupat de binele poporului lui. Asta numeşti tu naţionalism fanatic? Nu înţeleg deloc care sunt criteriile tale etice, fiindcă eşti foarte părtinitor cu personajele biblice şi cu cele contemporane, după propriile prinţipuri şi capriţii de moment.

Ai pus vârf la toată beşteleala hitleristă, afirmând că evreii erau inferiori culturii greco-romane, de aceea trebuiau să fie fericiţi de ocupaţia elenistică şi romană, fiindcă drăguţii de greci şi romani veneau să le ofere o civilizaţie superioară, să-i scoată din barbarie. Din acest motiv, tu consideri isprăvile lui Iuda Macabeul şi ale oamenilor lui ca fiind acte de fanatism naţist, zelot. Dar adevărul este că fie nu ai citit nimic despre acest moment istoric, fie că nu te interesează de fapt adevărul istoric, ci numai filozofia ta tipologică. Tratezi personajele biblice sau istorice, mai degrabă ca un critic literar creativ, dar pozezi ca analist istoric şi etic. Tu creezi personaje vii interesante, inventând alte conflicte decât cele reale şi ai o Biblie a ta din care numai tu poţi citi, cu ambiţia de a face din ea o Vulgată.

Zeloţii (în frunte cu eroii lor, Iohanan din Ghişala etc.) şi Bar-Kochba’ au trăit în perioada ocupaţiei romane şi reprezintă ultima rezistenţă politică şi militară a evreilor. Este adevărat că nu putem simpatiza cu ei în calitate de oameni ai Bibliei. Este sigur că nu Dumnezeu îi conducea, dar după criteriile tale, asta nu are nimic de a face cu lipsa eroismului. Oamenii luptau pentru eliberarea de sub o forţă străină, perfidă, lacomă şi zdrobitoare. Elenismul şi Roma au fost forţe politice monstruoase, în ciuda superiorităţii lor culturale reale sau presupuse. Erau ocupanţi nedoriţi, care ar fi făcut mai bine să stea acasă, sau să se mulţumească cu interferenţe mai atente, comerciale şi culturale. Faptul că scrii cu un alt alfabet şi ai altă filozofie, sau ai o disciplină militară studiată, nu te îndreptăţeşte să subjugi pe altul care ţi se pare ţie inferior cultural. În condiţii ideale, fuziunea dintre cultura iudaică şi alte culturi vecine, în special cea elenistică, ar fi fost un factor de progres, cu condiţia ca spiritul Bibliei să aibă prioritate. Dar modul în care au înţeles eleniştii să elenizeze pe evrei, mai întâi încurajând apostazia, apoi măcelărind pe cei care nu acceptau cultul elenistic, este sub orice critică. Evreul este evreu şi spiritul acesta va supravieţui cât va ţine lumea. Israel nu a avut menirea primordială de a face descoperiri geografice, cosmologice sau speculaţii filozofice care adesea sunt un frumos sport intelectual şi nimic mai mult.

Ştii şi tu bine, că Israel a avut un alt rol. Iacov a avut un alt destin decât Esau, unul de întâi-născut. Şi aceasta în ciuda faptului că în cele din urmă Iacov a renunţat la moştenirea întâiului născut, a lăsat-o pe toată în mâinile lui Esau, iar când s-a întors cu averea lui personală, a mai dăruit şi din aceea lui Esau, numindu-l pe acesta „domnul meu”, recunoscându-i prin urmare, dreptul pe care i-l luase. Poţi să crezi ce vrei despre scrijilaţi şi nescrijilaţi, despre mutilări spirituale etc., care fac parte din recuzita ta retorică. Poţi fi sigur că nu voi avea timp să mă ţin de toate artificiile și prostiile sclipitoare pe care le scoţi, m-aş bucura să aflu că şi Esau s-a mântuit în cele din urmă, dar regula este că în lumea „naturală” (nu păgână!) pe care o preferi, regula este că se decade din treaptă în treaptă, până nu se ştie unde. Dumnezeu să te oprească la timp.

Despre Profeţi

Ai clasificat pe profeţi în tipologia eroică, pentru că se luau de regi, boieri şi preoţi, ba chiar şi de Legea tradiţională, sfidând totul în numele dreptăţii sociale. Ceea ce afirmi este o distorsionare grosolană, împrumutată din cărţi de (a)teologie modernă, cu care eşti în mare intimitate în ultimii ani. Profeţii nu sunt mai eroi decât Moise, care a dat Legea. Moise s-a opus despotismului faraonic, a acţionat pentru eliberarea lui Israel, s-a bătut cu toate forţele duşmane din afara şi dinăuntrul lui Israel, şi prin el a dat Dumnezeu o lege mult diferită şi mai umană decât tot ce exista pe vremea aceea (în ciuda faptului că unele reguli erau moşteniri culturale tolerate de Dumnezeu şi reglementate prin lege).

Profeţii nu au avut o mentalitate diferită. Ei au avut o autoritate inferioară faţă de Tora lui Moise, cum era şi normal. Ideea că ei combăteau legile rituale şi clerul (deci erau rebeli faţă de sistemul religios!) şi mustrau pe regi şi boieri (deci rebeli şi faţă de ordinea social-politică), este o simplificare facilă şi eronată, demnă de un interpret marxist al Bibliei. În realitate, nu puţini dintre profeţi au fost preoţi. Profeţii, chiar şi cei ce nu erau preoţi, au militat pentru restaurarea cultului tradiţional al lui Iahwé, nu pentru înlăturarea, înlocuirea sau atenuarea lui. Ei au mustrat pe unii regi, boieri şi judecători, dar au apreciat şi slujit pe alţi regi şi lideri, care s-au supus Legii Domnului. Ei nu au apelat la o etică abstractă umanistă în opoziţie cu Legea, ci au înţeles sensul Legii şi au învăţat pe oameni s-o înţeleagă. Au vorbit chiar şi neevreilor, în apărarea dreptăţii, eticii sociale şi a religiei creaţioniste. Au fost ei eroi, într-adevăr, dar au fost nişte eroi sfinţi şi sfinţi eroi, nu anarho-teologi.

Iar despre Iisus, dacă vrei să mă ajuţi să-L înţeleg mai bine, te rog să nu-mi mai dai citate din literatura SF liberală, pentru că nu este nimeni care să-L fi cunoscut mai bine pe El, decât Matei, Marcu, Luca, Ioan, Petru, Iacov, Iuda şi alţii ca ei. Restul este mămăligă cu chibrituri.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.