| Florin Lăiu - Stihuri de altădată |
 |
| Ultima actualizare în 17 Martie 2012 | |
|
Volumul conţine tot ce am găsit prin manuscrisele mele din poeziile vechi, inclusiv pe cele de început sau pe cele fără valoare poetică. Iertăciune! Pentru cei care sunt interesaţi de stilul meu actual, ultimele versuri sunt publicate pe saitul http://www.tornafratre.com/florin-laiu/blog.php
Avertizări
Protestul maimuţelorOdată o maimuţă din evul anecdotic, Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic, A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată Că-n jungla hominidă superevoluată A apărut o teză, vădit maliţioasă, Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă... Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie, Că se propagă-n lume asemenea prostie. Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop, Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop… Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman, Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan. Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator, N-aş deveni port-bâtă şi nici informator; Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut, Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!
Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură? Oare la noi se minte, se junghie, se fură? Nu veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă, Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă. Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual? Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii, Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii, Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni, Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni. Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv, Gibon care să-njure sau pavian parşiv? Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat În obştea simiască, cocotier privat, Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame Sau omorâţi în taină de-aşa zise mame. Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri, Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri. La mondiale suntem cu mult în urmă noi, Încât n-am fost în stare de nici un prim război. Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur, Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur, Noi n-avem drepţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri, Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri. E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii, N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii! (E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).
Eu vă invit pe toate acum la raţiune: Nu promovaţi această credinţă de minune; Să nu apară-n junglă manipulări în masă, Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă. Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă, O convertire a hoardei în monştri fără coadă. De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom, Maimuţărind făptura care îşi zice om, Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez Şi, ajungând ca lumea, să nu ştiu ce să crez.
I-adevărat că omul a coborât, ca soi, Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi,” Bucureşti, 1990
Strigătul lui IonaLocuitori ai marilor cetăţi, - Ninive fumegânde, viermănoase – E-aproape ceasul sfintei judecăţi Ce va cădea ca trăsnetul în oase!
E-aproape ziua-aceea, cât de-aproape! Mai îndrăzneţ păcatul o invită Să vină cât mai iute şi să-ngroape O lume de soluţii otrăvită!
Desfrâul, violenţa, necredinţa, Un iad sărbătorind şi plin de vicii Îşi flutură obraznic biruinţa În foc de blasfemii şi artificii.
Că niciodată n-a umblat păcatul Neruşinat ca astăzi prin oraşe. Aici găsim izvorul şi substratul Atâtor rele dârze şi trufaşe.
Smeriţi-vă, puzderii de Ninive! Pe lângă voi, cetatea de demult E doar o cuneiformă în arhive, Oraş provincial pierind subcult.
Smeriţi-vă familii şi popoare, Cu post şi cu amar de pocăinţă. Chiar regi sä-şi punä sac, şi domnişoare Sä-şi plängä marea lor nechibzuinţă.
Smeriţi-vă cheltuitori de vreme, Căutători de haz şi de huzur, Voi ce fugiţi de trudă şi probleme, Tot alergând după câştig obscur!
Smeriţi-vă, închinători la ziduri, Tămâietori de umbre şi lumini, Adoratori de sticle şi de viduri, Care sunteţi şi nu sunteţi creştini.
Să-ncremenească-n rugăciune gura, Picioarele întoarcă-se-înapoi, Să se topească-n milă toată ura, Şi poate El Se va-ndura de voi...
Prefaceţi îndoielile-n speranţă Şi apa grea în pâine pentru om! Mai puneţi-vă poftele-n balanţă Şi zilnic mai sădiţi câte un pom.
Întoarceţi-vă, putrede Ninive, Cât încă n-aţi trecut fatalul prag, Cât încă, obosiţi de defensive, Ai păcii heruvimi nu se retrag.
Intoarce-te, bătutä omenire, Sub pomul vieţii, astäzi şi acum! Dig-dangul judecăţii dă de ştire Că doar un pas şi toate vor fi scrum.
LehamiteTrudim pe o planetă de păcate… O moarte vie stăruie în toate Şi ne grăbim spre ţinte ce nu ştim, Spre-al lumii obosite ţintirim, Înfometaţi de milă şi dreptate.
Dacă ţi-e sete, apa nu e apă, Aerul lumii pute şi înţeapă. Avem în schimb minciună şi-alte boli, – Ospiciu sferoid între doi poli – Poftim de adaptează-te sau crapă.
Sărmană lume, veştedă grădină, Coşmar apocaliptic de rugină Şi de tăciune-n pâine şi de jar; În loc de ploaie, un potop amar Şi niciodată pace şi lumină…
În universul simplu al iubirii Au năvălit maşinile şi zbirii Şi purpura de patimi şi de rock. N-a mai rămas în vatră nici un foc, Ci numai artificii şi walkirii.
Se fură pe lumină şi se minte. Totul e strâmb, dar mergem înainte Şi nimeni nu întreabă până când. Toţi oamenii se cumpăr’ şi se vând, Şi angrenajul merge într-un dinte.
Mai cocoşaţi din zi în zi ne-ntoarcem, Chiar nopţile de orice vis le stoarcem. Totu-i drăcesc, nici sfântul nu e sfânt; Şi vreţi să mai rămânem pe pământ, Să-i recoltăm ciulinii şi să-i toarcem?!
Să vină Domnul să ne dea salvare, Să pună iar planeta pe picioare Şi, fiindcă ea nu-i singurul bolnav, Că nu doar trupul nostru este sclav, Să toarne-n suflet – Duh de vindecare.
Iisuse bunDac-ai veni cu milă şi tărie, să-i liberezi de orice datorie, de boli temute şi de draci; un rob să fii, să le faci case, să le scoţi spaimele din oase, orice numai să taci!
De s-ar putea să nu le tulburi viaţa, ei ar dori să-Ţi vadă zilnic faţa, să-Ţi cânte glorii pământeşti, numai să ştie că de Lege şi de dreptatea Ta de Rege nimic n-ai să vorbeşti!
Şi toate depravatele din lume şi toţi acei Baraba fără nume, s-ar bucura să-i liberezi – ca să-i dezlegi pe mai departe – dar fiindcă ştii ce scrie-n Carte, să nu spui tot ce crezi!
Ţi-ar face monument de măreţie, numai, sub el, acolo, să Te ştie, nu viu şi drept în faţa lor. Vor să-Ţi serbeze învierea, dar Îţi doresc întârzierea ca drept Judecător.
Eşti bun, Iisuse! Te vrea lumea toată, ca pe-o închipuire minunată ieşită de sub fruntea ei… Ei Te slăvesc că i-ai conduce, numai să stai la loc pe cruce, să nu faci tot ce vrei…
LumeLume îmbătată de păcate, Legănată zilnic de minciuni, La atâtea răni nerăzbunate Şi sălbăticii civilizate, Câte crime vrei să mai aduni?
Ca un lagăr eşti, amar pământ, Căci nu ştiu ceva mai plin de groază, Unde rele toate câte sunt, Au făcut cu moartea legământ; Unde legea patimii nechează.
A intrat în suflet poluarea, Şi-a bătut Satan în el un cui; Ne-a pătruns şi gândul şi purtarea, Ne-a sucit în îndoieli cărarea Ca să fie sufletul al lui.
Anii ni se sparg aşa în zare Ca baloane lucii de săpun. – Fie viaţa iad, sau numai soare, De ce, totuşi, gândul morţii doare Şi pe înţelept şi pe nebun? –
Înhămaţi şi înjugaţi la soartă, Suntem plini de-ai răului microbi. Viaţa noastră-i putredă, deşartă; Pentru-n colţ de pâine, câtă ceartă, Sânge şi sudoarea grea de robi!
Când îţi vei opri, sărmană lume, Sărbătoarea crâncenă, de fum? Valul tău de sâlnicii în spume, Marea ta de săbii şi de ciume, Oare nu s-or linişti de-acum?
Ascultaţi voi, măcelari de lege, Canibali de suflete şi hoţi! Fiindcă aţi sădit fărădelege, Nu va trece mult şi-i veţi culege Poamele sălbatice cu toţi!
Hitler, Stalin, Mao ne-au mirat C-au putut să fie atât de câini – Lângă ei un înger e Pilat – Au semnat sentinţe şi-au mâncat, Nici măcar nu s-au spălat pe mâini.
Dar şi ei, vă spun, au început Ca şi noi, cu rele mici, ascunse, Apoi duşmăniei s-au vândut: Într-un scaun n-au mai încăput, Şi nici lumea nu le mai ajunse.
Tu, care cloceşti cu grijă-n gând, Ouăle şerpeşti de duşmăniei, Într-o zi vei alerga ţipând, Căci din coaja corcolită blând Vor ieşi balauri o mie.
Ce virtute, oare, va-nvăţat, Zdrenţelor să puneţi nobil petic? Spiritul de har l-aţi alungat, Întărind la Roma în palat Scaunul pontifului eretic.
Las’ că vine ea şi judecata! Nu vezi că-ntr-acolo toate merg? Cel ce-ai fost călău la suflet, gata, Îţi va strânge-ndată beregata Ştreangul unui ultim Nürenberg!
Lume rea, cu toate c-ai împins Jertfele istoriei la margini, Cerul mâna bună ţi-a întins, Ca să-ţi schimbe-n veşnic paradis Geografia tristă de paragini.
Va veni şi sfânta liberare, E aproape vremea ei de-acum. În pustia lumii vor apare Galaxii de flori nepieritoare, Un ocean de graţii şi parfum. 1973
Va bate ceasulVa bate ceasul lumii; în curând, Un ultim dangăt va suna-n vecie. În inimile surde la Cuvânt, El va tăia adânc în carne vie.
Va bate ceasul lumii, lung va bate Sentinţa grea a zile de apoi. Din letargia scumpelor păcate Vă veţi trezi atunci – târziu! – şi voi,
Dar va fi prea târziu în acea zi, Când ceasul lumii va suna-n vecie, Căci nu cu îndurare va veni, Ci cu sclipiri de groază şi mânie.
Nu râdeţi, că vă cheamă veşnicia Ca să răspundeţi pentru-a’ voastre fapte. Se va preface-odată-foc mânia Şi va-amuţi batjocura în noapte.
Oglinda pusă dreaptă înainte N-o veţi putea privi cu frunţi senine. Veţi rămânea atunci fără cuvinte, Cu faţa descompusă de ruşine.
Şi milă nu va fi, da, nu va fi, Când ceasul lumii negreşit va bate. Ce triste amintiri vor răscoli Regretele prea mult întârziate!
Nu pot să spun ce vai va fi atunci. Va ustura nuiaua conştiinţei, Când răzbunarea dreptelor porunci O vor afla şi fiii şi părinţii.
O, voi ce azi slujiţi cu-atâta trudă La porcii libertăţilor nesfinte Şi zilnic vă hrăniţi cu foame crudă Sub roşcovul speranţei care minte,
Întoarceţi-vă, astăzi se mai poate, Mai sunt câteva clipe generoase. Când ceasul tainic ne-ndurat va bate, Se vor sfârşi chemările duioase.
Va bate ceasul lumii; poate mâine Un ultim dangăt va suna-n vecie. Grăbeşte-te, să nu pieri ca un câine În ziua de furtună şi mânie. 1974
Mânia Mielului
Stă gata să coboare peste lume înfricoşata zi a răsplătirii, în care vor pieri grămezi de nume şi munţi se vor supune pustiirii.
Atâta har a fost neluat în seamă, atâta îndurare-a fost respinsă, a fost dat morţii glasul care cheamă şi fiarele au râs de-Apocalipsă.
Da, stă să cadă iute peste lume, tăişul nalt al zilei de apoi, îngreunat de huiduieli şi glume, peste păcate, idoli şi noroi.
Christos cel blând se va-mbrăca în foc, şi bici de fulger va lua în mână, să piardă pe aceia ce-şi bat joc de veşnicie şi de săptămână.
El va veni neaşteptat şi falnic, chinuitor de viu şi de real; şi, prăbuşind al lumii turn satanic, cu-ai Lui Se va întoarce triumfal.
Vei mai dori un astăzi, un acum, dar nu ţi se va da decât dreptate. Învăluit de flăcări şi de fum, îţi vei purta povara de păcate.
Şi nu va fi nici milă, nici răgaz, în acel ceas al sfintei gelozii. Atunci dori-vei ziua cea de azi, în care tot amâi şi întârzii.
Împacă-te acum cu Dumnezeu, cât timp deschisă-i uşa în Christos, să fii iertat şi izbăvit de „Eu”, trăind curat, modest şi credincios. Februarie 1988
Noua mângâieretraducere Poem al valdenzilor din sec. 14-16; („LE NOUVEAU CONFORT”, Paul Leutrat, LES VAUDOIS, Paris: 1966).
O nouă mângâiere vă ofer, Scriindu-vă din dragoste creştină. Vă rog să vă lăsaţi atraşi de cer, Lăsând această lume de ruină.
Destul cu somnul vechi al întristării, Destul cu lenea ce vă ţine sclavi, Pe perna lăcomiei şi-a părerii, În patul avaríţiei bolnavi.
Căci toată viaţa noastră e un somn Cu vise de plăceri înmiresmate, Şi visul pare să rămână domn, Dar, la trezire, toate-s răsuflate.
Ce vis deşert şi ce minciună, vai! Subit vă va lovi toiagul morţii, Trezindu-vă în chin şi fără grai, Fără averi ce să vă-ndrepte sorţii!
Lipsit de spirit, trupul vostru stins Sfârşi-va-n lut trufaşa-i aventură. Şi-apoi? Zadarnic remuşcări şi plâns, Se va plăti măsură la măsură!
Umblând în ignoranţă, triumfal, Mulţi s-au lipit de lume-n necredinţă. Trăgându-şi, zilnic, traiul animal; N-au timp de o mai bună pocăinţă.
Chiar dacă văd, cumva, cărarea dreaptă, Deloc nu vor să creadă, nici s-audă. Da, ochii lor, Satana îi îndreaptă În jos, pentru ca cerul să-l excludă.
Atâta grijă de sărmana viaţă, Hrănind, atenţi, această carne rea, Mâncând şi bând, trăind într-o dulceaţă, Voind să aibă tot ce pot visa!
Mulţi, ispitiţi de tot ce se propune, Prin gânduri nepermise de Scripturi, Dau cărnii-ntreaga lor devoţiune, Târâţi de iad cu-atâtea legături.
Dar sunt şi servi ai Domnului în lume, O mică turmă, sfinţi şi sigilaţi. Iisus Christos îi ştie chiar pe nume; Şi-aceştia sunt mereu persecutaţi.
Căci oile urmează pe Păstor, Neabătut, oriunde El le duce. Cunosc cuvântul Său mângâietor Şi-aud continuu vocea Lui cea dulce.
Pe câmpul vieţii-i paşte-n voia Sa, Unde-a crescut mereu păşune grasă, Păzindu-i şi de lupi, de iarbă rea, Şi dându-le din mana Lui aleasă.
Îi duce, vesel, la izvorul vieţii, Să bea nepreţuite mângâieri. Oricine bea destinul de nobleţe, Cu nemurire va primi puteri.
Păstorul îi iubeşte cu credinţă, Că pentru ei chiar viaţa Lui şi-a dat. El le-a vestit a Tatălui voinţă Şi-o cale către cer le-a arătat.
O, cine-ar putea spune bucuria Şi slava ce-i aşteaptă-n acea zi? Nici gând, nici grai, nu pot simţi vecia, Şi nu-s priviri s-o poată-ntrezări.
Treziţi-vă prieteni, că nu ştiţi În care ceas va reveni Iisus. Vegheaţi, servind pe Domnul, pregătiţi Să aparţineţi gloriei de sus.
Umblaţi deci în lumină, nu fiţi laşi, Stăruitor la uşi de cer să bateţi. Şi Duhul vă va face sfânt făgaş, Ca în domnia slavei să răzbateţi.
Veniţi! Nu aşteptaţi sosirea nopţii, A vremii de abis şi remuşcare. Atunci, unul pe altul, nici chiar soţii Nu se mai pot salva. Intraţi pe poarta strâmtă, fiecare! Ce trist va fi de cel ce azi nu vrea Să onoreze-a cerului chemare! Noiembrie 1988
Chemare Încet se umple tainicul pahar Cu vinul multor veacuri de păcate. E plin şi doar o clipă ne desparte De revărsarea lui fără de har.
Un glas răsună-n spaţii… Negreşit, E trâmbiţa chemării, cea din urmă, Şi-al ei ecou orice suflare curmă. O, inimă ce dormi, te-ai pregătit?
Tu nu cunoşti a timpului măsură? „Priveşte-ţi urma paşilor în vale...”, Că totul ai jertfit pornirii tale; Doreşti să sorbi a morţii băutură?
Te-ai împietrit la orice adiere A harului divin venit de sus, Şi nici un idol nu ai fost dispus Să-l dai uitării, fără-ntârziere.
O, nu mai sta, e ultima lumină Ce poate mai răsare-n drumul tău. Trezeşte-te! Oricât ţi-ar fi de greu, Iisus îţi dă puterea Lui deplină.
Nu amâna, căci dacă azi în tine Mai pâlpâie o flacără de har, Ea nu va arde veşnic pe altar Dacă răspunsul tău n-o întreţine.
Nu căuta în lume fericire, Nu căuta-ntre morţi pe Cel ce-i Viu, Că-n lumea asta ai doar un sicriu Şi câţiva bulgări grei, ca pomenire.
Nu-ntârzia, căci paşii lui Iisus Se-aud; de El o clipă ne desparte. Întinde braţul, nu mai sta departe, Căci ne aşteaptă lumile de sus!
SunaţiSunaţi din trâmbiţă-n Sion, Că ziua Domnului e-aproape. S-audă Gheorghe şi Ion, Să fugă somnul de pe pleoape.
Cu teamă, orice conştiinţă S-o zguduiţi pentru Christos, Şi puneţi flăcări de credinţă În fiecare nerv şi os.
Să fugă lenea din altare Şi tonul fals din strane, sus, Faceţi lumină până-n zare Cu trâmbiţele lui Iisus.
Sunaţi alarma-n toată ţara, Din buciume adânci de dor, Sunaţi cu tesla şi vioara, Strigaţi-o-n fiecare cor.
Aproape-i ziua judecăţii, Deja miroase-a bici şi fum. De-ar şti toţi fanii strâmbătăţii Că nu mai este timp de-acum,
Că nu mai este altă şansă, Milenii dacă li s-ar da! Chiar diavolul să ia vacanţă, Ei tot nesfinţi ar rămânea.
Da, ziua Domnului e-aproape Şi pentru răi şi pentru buni. Ea vine grabnic să te scape, Sau ca să-ţi toarne-n sân cărbuni.
Auzi cum trâmbiţa răsună Şi îngeri strigă în zenit; Din toate neamurile se-adună Un neam ceresc şi mântuit…
De-aceea încă pe lumină, Toţi pregătiţi şi-aliniaţi, Luaţi Duh în piept şi râvnă plină, Sunaţi neobosit, sunaţi!
Dor de-acasă
Mă voi întoarce-acasă într-o zi
Mă voi întoarce-acasă într-o zi, În strălucirea sfântă-a ţării mele. Cu dor şi cu credinţă voi păşi Prin poarta mântuirii către stele.
Şi voi lăsa acest pământ străin, Cu jocurile lui de foc şi moarte; De sărbătoarea-i plină de venin, Departe voi fugi, tot mai departe.
În ţara mea iubită am s-ajung, Ca un copil cu sufletul fierbinte. Să fie drumu’-acesta cât de lung, Voi merge cu credinţă înainte.
Voi revedea după atâta vreme Căminul bucuriilor dintâi; La ţărmul mângâierilor supreme, La casa Tatei, suflete, rămâi.
Şi nu voi mai călca, o, niciodată Hotarul ţării mele înapoi, Cu inima de dor înmiresmată Voi rămânea, dragi îngeri, printre voi.
Da, niciodată nu voi mai pleca Cu inima pe drumul spre Egipt, Acolo unde-n bucuria mea, Cuţitul răutăţii s-a înfipt.
Te voi lăsa, pământ ţesut de oase Şi aburind de sânge de martiri, Cu spaime şi cu râpi întunecoase Săpate diabolic în priviri.
Mult n-oi mai sta, încovoiat sub vreme, În ţara miliardelor de robi, Ce-şi sapă-adânc, prin veacuri de blesteme, Cu-atâta trudă, propriile gropi.
O, harpa mea, mi-e tare dor de-acasă Şi sufăr ne-mpăcat printre străini. Aud mereu o limbă ne-nţeleasă Cu vorbe şi gramatică de spini.
Mă voi întoarce-acasă într-o zi, În raiul frumuseţilor natale; Şi rănile de-acum s-or odihni Când voi sfârşi în cântec astă cale.
La masa întâlnirii, cea bogată, Cu ochi jucând în lacrimi şi scântei, Cu-atâta drag voi sta, ca altădată, La locul meu ştiut, printre ai mei.
Şi voi cânta atunci aşa cum simt, Şi voi sălta cu strigăte-n tării. Voi fi mereu o coardă de argint În simfonia marii bucurii. Iunie 1974
De azi renunţDe azi renunţ la lumea ta, pământ, Şi vraja umbrei tale-o dau uitării. De ce să-nalţ deşertul tău avânt? De azi renunţa la lumea ta, pământ, Ce ne hrăneşti cu fructele-nşelării.
De vatra ta eu inima-mi dezleg Şi sting cu lacrimi flacăra-i nesfântă. Ce-ai mai putea să-mi dai, pământ întreg? De vatra ta eu inima-mi dezleg, Chiar dacă toţi căldura ei o cântă.
Renunţ la-nfioratul tău tumult, Ce curge larg spre pieţele cetăţii. Aş mai putea chemarea lor s-ascult? Renunţ la-nfioratul tău tumult, Ucigător vârtej al vanităţii!
Renunţ la fericirea ta de-un ceas, Ce-n urmă-i o comoară de mânie. Să vând eu, oare, tot ce mi-a rămas? Renunţ la fericirea ta de-un ceas, Decât să pierd sublima veşnicie!
Renunţ la slava ta, pământ pustiu; Mai mult iubesc a spinilor cunună. Ah, preţul ei de ce atâţi nu-l ştiu? Renunţa la slava ta, pământ pustiu, Căci cea din ceruri e nespus mai bună.
Azi las în urmă cântul tău străin; Mi-e mai aproape harpa adorării. Voi n-auziţi ecoul ei divin? Azi las în urmă cântul tău străin, Pământ al rătăcirii şi pierzării!
De-acum doresc veşmântul de lumină Şi zborul către curţile de sus. Unde-aş găsi iubire mai senină? De-acum doresc veşmântul de lumină Şi bucuria mea – Christos Iisus! 1972
Cântec de neofit În noaptea lumii-am rătăcit prin ceaţă Şi de credinţă n-am avut habar. Dar s-a făcut deodată dimineaţă, În suflet s-a aprins o nouă viaţă, Când am primit o Biblie în dar.
Iubiţii mei s-au depărtat de mine De când pe calea nouă am pornit. Dar eu, iubind poruncile divine, Crezând în Salvatorul care vine, Noi fraţi şi noi prieteni am găsit.
Dezamăgit de crezurile lumii Şi de biserici care mint şi dor, Am părăsit trecutul de renume, Şi chiar prezentul, cu sclipiri postume, Ca să mă-ndrept direct spre viitor.
Am îngropat în apă orice vină Şi eul vechi la care mă-nchinam, Ca să slujesc pe Domnul în lumină Şi să cunosc salvarea Lui deplină, Doar prin credinţă, ca şi Avraam.
A Domnului să fie slava toată Şi-a Mielului, în veac de veşnicii, Pentru viaţa mea răscumpărată Şi pentru nemurirea fără plată, Ce am găsit-o clar în profeţíi.
Atâta dor s-a strânsAtâta dor s-a strâns în pieptul nostru De-atâta timp, de veacuri adunat, Noi aşteptăm să vină iar în slavă Acela care Crucea ne-a purtat.
O, vino Doamne, vino în Mărire Te aşteptăm privind cu dor nespus, O, vino iar, pe nori în strălucire, Ca să ne iei la Tine, bunule Iisus!
Speranţa scumpă a venirii Tale, De când eram copil am auzit, Dar astăzi, ce obstacol stă în cale, Că Tu, Iisuse încă n-ai venit?
Da, înţelegem, noi suntem de vină, Aceşti trei îngeri încă ne-mpliniţi, Că n-am ajuns ca unul în lumină, În foc şi jertfă zilnic pregătiţi.
În Tine, Doamne, mai avem speranţă, În zăbovirea şi în graba Ta, În Duhul Tău şi-n noua alianţă, În care intră încă cine vrea. Martie 1984
Departe sunt de casa meaDeparte sunt de casa mea, departe, Paragină sub gard de paradis; O clipă infinită mă desparte De fructul vieţii ce mi-a fost promis.
Mi-e dor să văd al vieţii râu cum trece Şi-adapă toate gurile-nsetate, Cum izvorăşte limpede şi rece Din tronul Creatorului a toate.
Aş vrea să văd cetatea preaiubită Şi porţile-i ce veşnic sunt deschise; În ţara minunată şi dorită Să se-mplinească tainicele-mi vise.
Mi-e dor de miriadele de îngeri, De companía lor nevinovată, De bucuria vieţii fără stingeri Şi care nu te-nşeală niciodată.
Şi de cei trei care-au sfidat cuptorul, Neîndoiţi de-un rege strâmb şi tâmp, Şi chipul lui Iisus Mântuitorul – Cu El să trec pe-al veşniciei câmp.
Mi-e dor de iubitorul meu Părinte, De mâna Lui întinsă ca să ierte. Las vouă-ntreagă porţia de linte Şi hrana pentru corbi ce-or să se certe.
Departe sunt de casa mea, departe, Dar totul va dispare ca un vis. Voi, munţi ai nopţii, daţi-vă de-o parte, Să am în faţa mea un drum deschis. Iunie 1970
Priveam câmpiile spre searăPriveam câmpiile spre seară Împurpurate-n asfinţit. Zbura un vânt de primăvară, Miros de câmp – parfum vrăjit.
Şi cum priveam la nesfârşit, Părea şi sufletu-mi vioară Vibrând adânc şi potolit O melodie dulce-amară.
Şi flori se închinau seduse, Şi soarele-nchidea grăbit Potiru-acelei zile-apuse, Spre un edenic răsărit.
Şi o simţeam parcă în mine, Fiindcă în preajmă se-nnoptase, Speranţa zilei care vine Îmi stăruia adânc în oase.
Uitând de patimile iernii, Chiar pasul îmi era cântare Şi rugăciune de vecernii Şi zbor de sfântă aşteptare.
Înaintând simţeam, ştiu bine, Parfum de ierburi noi pe vânt, Dulceaţa zilei care vineri Şi-a unui nerostit cuvânt.
Mă voi întoarceMă voi întoarce-acasă într-o zi, În ţara mea, la vatra părintească. Pe drum de cer, prim fum de pribegii, Apropierea ei să mă sfinţească.
Mă voi întoarce-acasă. În curând Îi voi vedea pe Tata şi pe-ai mei. Că nu mă mai împacă nici un gând Decât să fiu acolo, lângă ei.
Ce voi simţi atunci când voi păşi Prin poarta veche ce-a rămas deschisă, Când fiecare pom îmi va privi Întoarcerea în slava nedescrisă!
Mă voi întoarce-acasă, ca să pun Piciorul meu pe neuitatul prag, Să-ngenunchiez acolo şi să spun Adio soartei mele de pribeag.
Că nu voi mai lăsa pentru nimic Lumina şi miresmele dintâi, Şi voi avea atuncea, cât de mic, Un loc în univers şi-un căpătâi.
Mi-e dor de curtea noastră şi de fraţii Ce-au plâns răniţi, cu feţele în palme, Când, încrezut, din luminoase spaţii, Am coborât în lumea de sudalme.
Mi-e dor de vatra noastră înstelată Şi de iubirea Fratelui mai mare. Grădina-aceea, s-o mai văd odată, Acolo sus, la marea sărbătoare!
Mă voi întoarce-auzi? Mă voi întoarce, Aşa olog, târându-mă-n genunchi. Şi ultima putere mi-o voi stoarce, Strigându-mi bucuria din rărunchi.
În ziua-aceea nu voi întreba Pe nimeni de nimic, ci mă voi duce Pe orice drum deschis în calea mea, Pe urmele de oi şi pe la Cruce.
Şi voi ajunge-acasă lângă Tata, La masa bucuriilor dintâi. De-un ultim drum sunt vesel şi sunt gata, Iar tu, planetă neagră, ai să rămâi.
Căci mi s-au dat arípi de porumbel Să zbor mai sus de lumea ta de sânge, La Tatăl veşniciilor, la El, Acolo unde-n veci nu voi mai plânge,
Ci voi cânta cu inima, cu gura, Cu mâinile pe harpă lunecând; Un snop de laude-mi va fi făptura La tronul nemuririi, în curând. Ian. 1978 MisiuneSă fim lumină Pentru absolvenţii seminarişti
Prea mult amar e-aici şi întuneric! Se-aşteaptă cineva să intervină Şi, străpungând văzduhul luciferic, Să-mprăştie miresme şi lumină.
Prea multă-nstrăinare şi cruzime E-n jurul nostru şi e numai fum… Umplute cu absurd şi fără rime Sunt cântecele veacului de-acum.
Pe cele zece torţe înălţate, Le stinge duhul lumii într-un râs… – Se vrea, fără lumină, libertate, Şi raiul pe pământ fără Iisus –.
Noi învăţăm, nu doar să ducem torţe, Nu doar să spargem vasele de lut, Ci am primit nestăvilite forţe Să fim lumină aproapelui pierdut.
Noi am primit în suflete tăria De-a trece peste şerpi şi peste regi, Trăindu-ne pe rug apostolia De-a fi lumini înalte şi întregi.
De-aceea Domnul cerului ne trece Prin acest veac de umbre şi de gropi, Ca să-nvăţăm în ceasul unsprezece Să fim lumini pe drum, şi nu doar popi.
Mai buni ca alţii nu suntem, în sine, Şi nu avem în carne foc mai sfânt, Dar Spiritul lui Christ ne întreţine Să fim lumină lină pe pământ.
Şi glasul ni-i strigare, nu descântec; S-audă chiar şi morţii vom striga. Să vindecăm pe cei robiţi de pântec, Să fim lumină, zbor şi osana!
Chiar când, ţinuţi de umbre, tot mai zacem Prin baştina şi mlaştina de-aici, Noi, cetăţeni ai cerului ne facem Să fim lumini de sori, nu licurici.
Plecăm în câmp, la proba de credinţă, Pe drum de neîntors, doar cu Iisus. Prin El vom căpăta şi biruinţă, Să fim în veci lumini fără apus.
FraţiIisus a fost un tânăr ca şi mine, Nu prea şcolit, un tip provincial, Să poată străluci cu-atât mai bine În veacul Său de sânge şi de bal.
A coborât din glorii de netimp, Cu soarele în suflet să ni-l toarne, Fără să poarte titluri, fără nimb, Doar cu iubirea-I fulgerând prin carne.
El a lăsat palatul de lumină Şi porţile Edenului cel sfânt Pentru oiţa rătăcită-n tină, Pentru risipitorul care sunt.
Ca Iosif, bucuros de întâlnire, El a venit la noi, la fraţii Lui, Flămând după o vorbă de iubire, Şi să ne-aducă pâinea cerului.
El a venit cu nemurirea-n palme Ca s-o împartă zilnic printre noi, Ca să primească bice şi sudalme, Şi-o cruce veche pentru chinuri noi.
Minune-i să poţi crede-aşa iubire,. Dar adevărul ei îl poţi afla Când, ca Iisus purtând bunăvestire, Te duci să-ţi cauţi fraţii-n lumea ta.
Să-l cauţi pe cel mic, risipitorul… – Poate dreptatea ta l-a-ndepărtat! – Ah, caută-ţi prin lume frăţiorul, Împotmolit în vicii şi-n păcat.
Căci va veni o zi, când Tatăl tău Te va-ntreba de toţi aceşti copii. O, dacă eşti născut din Dumnezeu, Caută-i azi sub roşcovi, prin pustii!
Ce zi va fi aceea când, schimbaţi, Risipitorii s-or întoarce-acasă, Când Fratele mai mare între fraţi, Preamulţumit le va întinde masă,
Când Tatăl, buvuros, îi va cuprinde Pe toţi copiii într-o-mbrăţişare! Vino cu mine, frate şi părinte, Să-i căutăm pe-ai noştri-n lumea mare! Bucureşti, august 1991 Trimis de susLa absolvirea unei promoţii a seminarului
Trimis de sus ca sfânt ambasador, Să satur cu odihnă omenirea, Christos e viaţa mea şi viitor, El – existenţa, traiul şi trăirea.
Chemat de-acelaşi cor de suferinţe, La timp şi la netimp să intervin, Să luminez prin Duhul conştiinţe În ultimele zile de senin,
Christos îmi e programul şi porunca, El este şeful meu cel mai direct. Christos e ţinta mea, Christos mi-e munca, El Cauza supremă şi efect.
Aş câştiga de mi s-ar stinge viaţa, Ca să-nviez sărind peste necaz. Dar face să trăiesc, privind în faţa Chemărilor de mâine şi de azi.
Crucificându-mi orice ţintă joasă Şi spiritul de rob sau mercenar, Christos este măsura mea aleasă, Iubind fără măsură pe Calvar.
Christos e startul meu şi alergarea, El e metoda şi solia mea. El mi-este rugăciunea şi purtarea Şi toată libertatea de-a lucra.
Căci pentru mine a trăi e Crucea, A respira este Iisus Christos. Las orice altă grijă la răscrucea Sfârşitului de veac întunecos.
Christos e plânsul meu şi bucuria, Adevăratul farmec şi succes. Ca-n El să ardă-n mine profeţia Ce vindecă de lume şi de stres.
Pe El îl predic şi-l aduc acasă, Cu El ajung la sufletul bolnav; Lansat de-acum în slujba-mi luminoasă, Christos îmi e motivul cel mai grav.
Christos înseamnă zel şi umilinţă, Christos mi-e raţiunea de a fi. E singurul meu vot şi preferinţă; Numai Christos înseamnă a trăi. Iunie 1982
Eu sunt cu voiDuceţi-vă în toată lumea şi predicaţi, şi învăţaţi. Să nu ascundeţi nici o iotă, Eu sunt cu voi; nu tremuraţi!
Duceţi-vă pe orice vreme, Şi nu vă-ntorceţi fără rod, Porunca e făgăduinţă: Veţi face către lume pod.
Să nu zidiţi cetăţi cu turnuri, Să nu vă avântaţi spre cer, ’Nainte de-a sfârşi în lume Vestirea marelui mister.
Să nu vă odihniţi pe cale, Decât în harul lui Iisus, Şi spada Bibliei să-nfigeţi Ţintind ca fulgerul de sus.
Da învăţaţi-i să se-nchine Şi instruiţi-i ca să cânte. Iisus este cu voi pe cale, Speranţa inimilor frânte.
Duceţi-vă în largul lumii, Fără hotare luminaţi; Porunca Domnului e viaţă, El e cu voi când sunteţi fraţi. Iunie 1984
Strigătul lumiiAuzi, tu, jalea lumii-nstrăinate? Durerea ei, deloc nu te priveşte? Când tot mai mult se-afundă în păcate, Ce zice duhul tău? Se împietreşte?
Sărmanul păcătos fără speranţă ! Poate-ar beni şi el la Dumnezeu Şi-ar părăsi a lumii siguranţă, De l-am chema-n iubire, tu şi eu.
Băieţi şi fete-şi seamănă o soartă Fără Iisus şi fără sfat divin, Şi secerând apoi o casă spartă, Ei umplu lumea de amar şi chin.
O, dac-ar fi misionari în lume, Misionari acasă şi la şcoală, Ar fi tot mai puţină-amărăciune, Şi în biserici n-ar mai fi răceală.
Da, dac-ar fi misionari pe stradă, Prin târguri, pe la porţi şi prin spital, De s-ar trezi a păcii cruciadă, Am fi curând la marea de cristal. Noiembrie 1988
În a Domnului lucrareÎn a Domnului lucrare, Zilnic vreau să mă-nnoiesc. Multă binecuvântare Pe cărarea Lui găsesc.
Doar pe urma Lui cea sfântă Voi întinde al meu pas, Şi porunca-I de pe urmă Împlini-voi ceas de ceas.
Zac talanţii în ţărână, Nu doar unul, ci toţi cinci, Iar Stăpânul stă să vină; Oare glasul nu-I distingi ?
Mare este secerişul, Lucrătorii sunt puţini... Ies şi eu de-acum, pe frunte Să-I pun stele şi nu spini.
Nu privesc doar viitorul Când primi-voi mari puteri, Nu aştept ascuns pe Domnul, Ci-L întâmpin cu poveri.
Ce pot face azi în juru-mi, Fac prin fapte şi prin grai. „Ieşi la lucru, Ghedeoane Cu puterea care-o ai!” August 1984
Pentru botezNu se găseşte nici o altă cale Spre ţara nemuririi, cea de sus, Decât printr-o spălare de păcate În râul morţii Domnului Iisus.
Şi nu există altă curăţire, Decât prin moartea şi-nvierea Sa; Când ne unim cu El, urmându-I pasul, Vom învăţa ce-nseamnă a-nvia.
Căci nu botezul este marea taină, Ci moartea noastră faţă de păcat, Şi învierea pentru Domnul nostru, Ce ne-a iubit, şi ne-a răscumpărat.
Botezul tău e azi mărturisire, Angajament dramatic şi etern; Păstrează-l prin credinţă, pân’la moarte, În acest veac de Babilon modern.
Păstrează-ţi haina albă, până-n ziua Când Domnul se va-ntoarce de la Nuntă; Acum, când lumea joacă în noroaie Şi noi ispite-n cale ne înfruntă.
Şi Domnul să-ţi dea zilnic bucuria De-a proclama împărăţia Lui. Din ale lumii valuri de-ntuneric Să smulgi pe cei iubiţi, să scoţi destui.
Şi să avem în orice zi botezul Cu Spirit Sfânt de sus şi tu şi eu; Ca să rămânem astfel pe vecie Pecetluiţi ca fii de Dumnezeu! Martie 1988
AdventismImn misionar Pe drum de milenii, ieşind de prin ceaţă, În inimi şi-n glasuri prezentă, Sub steagul credinţei şi-al păcii în faţă, Ai fost pâinea noastră, onoare şi viaţă, Sublimă solie adventă!
Spre-o lume mai bună ne-ai fost legământ, Motiv de război şi de pace. În lupta deschisă-ntre cer şi pământ Eşti sabia noastră cu duh de avânt, Cuvântul de foc ce nu tace.
Noi ştim adevărul, şi el e putere Mai tare ca iadul şi moartea. Cunoaştem şi noi omeneasca durere, Dar ştim că şi-n lanţuri Cuvântul nu piere – De veacuri cu El ne e partea.
De-aceea şi ura şi pumnul în luptă Ne-ar face de rând, nu de seamă. Şi-atunci de ce forţa, din ură ţesută, Se-ntinde-mpotriva Cuvântului, mută? Dreptatea-i cu noi şi li-i teamă.
Dar noi nu ne temem; aceasta ni-i lege, Căci cerul ne stă înainte. Luceafărul vieţii pe toţi să ne lege În singurul pas ce-l putem înţelege: Spre ţara nădejdilor sfinte.
Da, vine şi ziua! Pe Christ L-aşteptăm, Aceasta ni-i scumpa solie. Sub aripa ei am crescut şi zburăm, La gândul acesta, suspuşi, îndurăm A şarpelui veche mânie.
Fugind de chemarea salvării cereşti, O lume îşi caută rostul Pe calea cea largă, pe căi pământeşti, Împinşi de nevoi şi atraşi de poveşti, Săpându-şi în lut adăpostul.
Noi astăzi le-ntindem solia iubirii, Mereu către oameni prezentă. Acum este timpul să cânte zefirii Şi trâmbiţi să sune în cinstea-nnoirii: Trăiască solia adventă!
NoiNoi ne-am hrănit cu harta-aceea dulce, Cu profeţia ei desfăşurată Şi am ştiut că Domnul ne conduce, Chiar dacă n-am cuprins lumina toată.
Peste nădejdea noastră a trecut Potop de încercare şi ocară, Atunci însă chiar lumea s-a temut Că va veni Christos a doua oară.
Noi am rămas aceiaşi adventişti, Cu-aceeaşi hartă veche, îngerească, Şi dintr-o sută de apostoli trişti, Azi milioane sunt şi-or să sporească.
De şapte generaţii am crezut Că suntem generaţia Ilie, Şi ca Ioan, lucrarea ne-am făcut, Şi-o facem încă, noi cei din pustie.
Ce suntem noi? Doar glasul unui înger, Un ultimatum lumii apostate. Noi dăm luceafăr inimii ce plânge, Şi credem încă, paşnici, în dreptate.
Credinţa noastră nu-i un simplu „-ism” Ea e speranţă vie şi iubire. Noi spunem dor când spunem adventism Şi zguduim pământul de trezire.
Vine Iisus! Nu pot să-I stea în drum, Profeţii falşi sau ironia lumii. Noi inima-I deschidem de pe-acum, Sub cele patru zări ale furtunii.
Va reveni Iisus într-un Sabat, – În ziua când puţini Îl mai aşteaptă– Şi-L aşteptăm cu dor neîmpăcat: Curaj, creştini, treziţi-vă la faptă! Martie 1985
Marea luptăDrum lung pe jos de mult străbat prin veacuri, Mă simt încă valdenz şi nu mă mir, Căci mare-i lupta printre noi atacuri Ce înroşesc al lumii vechi delir.
Din pribegie lungă am venit, Iudeu, creştin, martir şi reformat, Oceanul Lumii Vechi nu m-a-nghiţit Şi-n Lumea Nouă portul mi-am aflat.
Cu Antihrist gonind pe urma mea, Murind şi înviind de-atâtea ori, Sunt rug ce nu s-a stins; mă veţi vedea Potop de slavă vie-acum în zori.
Eu sunt din Marea Luptă plămădit, Şi funie în trei e-a mea solie. Să mor de-atâtea ori n-am obosit, Dar niciodată n-am rămas sub glie.
Ei m-au numit eretic şi m-au ars, Şi-am stat ascuns trei vremi şi jumătate. Cu Biblia în mână am rămas Căci am văzut pe Domnul, pe la spate.
Mă nasc mereu din sângele lui Abel, Din lovitura bâtelor „frăţeşti”. – Cei ce-au clădit pe Roma turnul Babel, Mai spun că legea nouă-i „Să iubeşti!”–
La vatra bizantină n-am găsit Un loc să-mi plec genunchiul, nici odihnă, Iar în apus toţi papii m-au hulit, Apoi m-au pus ateii-n ghilotină.
Dar toate-aceste chinuri sunt nimic, Cât stă deschis în ceruri Sanctuarul, Şi mă răzbun pe vechiul inamic, Zdrobindu-i capul; ăsta-mi este harul.
Sunt millerit, un Daniel în groapă, Desigilat apoi şi înălţat, Apocalipsă vie şi etapă De creştinism curat şi-adevărat.
Drum lung am străbătut şi-am regăsit Sabatul neschimbat, tot adevărul. În Marea Luptă astăzi sunt călit, Iar focul nu-mi pârleşte nici chiar părul.
Sunt ultimul creştin de viţă veche, Şi cel mai tânăr frate al lui Christ. Sunt ultim protestant, fără pereche, Numiţi-mă cum vreţi, sunt adventist! Iunie 1984
Crez adventistNu este-n lume cântec mai frumos Decât făgăduinţa Revenirii, Rostită-n seara Cinei de Christos, Şoptită de pe rug de toţi martirii.
Nu este-nvăţătură mai perfectă, Şi nu găsesc mai fericit extaz, Decât în sfânta linie directă, Pe frontul ce mă ţine veşnic treaz.
Speranţa mea e cântec drag de leagăn, Şi imnul triumfal al dimineţii. E rug nemistuit, care se leagă-n Adânc cu rădăcini din toţi Profeţii.
Nu este ceas mai plin de privilegii, Decât acesta-n care pot să mor, Zărind aproape răzbunarea Legii Şi secera lui Christ sclipind în nor.
El va veni, ştiu bine c-o să vină, Mai sigur decât ziua următoare. De cântu-acesta inima mi-e plină, Şi toată calea mea e numai soare.
Eu arborez pe orişice grandoare, Pe orice înălţime, cântul meu, Ca semn modest că-n lumea-nşelătoare E suveran a toate Dumnezeu.
Cântarea mea de astăzi va străpunge, Cu duhul ei, sistemul antihrist. Trăiesc în cer ’nainte de-a ajunge; De când ştiu acest cânt, nu mai sunt trist.
Nu este-n lume sens mai plin miez, Decât către Calvar, cu crucea-n spate, Să cânţi şi să proclami străvechiul crez În timp ce noaptea încă se mai zbate! Martie 1985
Confruntarea finalăDin lanţul viu de sânge şi de duh, Al marii lupte, spumegând sub soare, Doar un moment mai stăruie-n văzduh: E ultima, nespusa confruntare.
Istoria e-ntinsă ca un arc, Şi-un ultim test e pregătit săgeată. Sub cele patru vânturi, pe catarg, Speranţa noastră suie spre răsplată.
Din nou va fi distrus Ierusalimul, Din nou creştinii vor fi daţi la lei, Din nou păcatul va ajunge primul, Şi omul lui mai mare peste zei.
Da! Încă-odată se va-ntinde smoală, Încă-un Silvestru, încă-un Constantin Vor cimenta o pace mondială De fier şi lut amestecat cu vin.
Din nou va fi nevoie de un Luther, Din nou husiţii vor urca pe culmi. Se va porni o nouă cruciadă, O ultimă ruşine astei lumi.
Un înger luminează tot pământul, Vitejii sigilaţi se-aliniază, Şi-n timp ce alţii leapădă Cuvântul, Trezit infernul urlă şi nechează.
Foc din adânc va izbucni de-odată, Izvorul urii clocotind din veac. În chip de Christ. Minciuna aclamată Îşi va-ncheia lucrarea ei de drac.
Curând va fi trecută marea luptă, Curând ne va răsare mântuirea Şi-n slavă, armonia întreruptă Va transforma în cântec toată firea.
Doar azi mai poţi s-alegi sigiliul sfânt Ca mâine să nu porţi stigmatul Fiarei. Priveşte la Iisus în legământ, Şi teme-te de Dumnezeu – că mare-i! Noiembrie 1988
Ilie Pe muntele numit Har-Maghedon Zis şi Carmel, unde stătea Ilie, S-au confruntat Satan şi Elion, Minciuna sacră şi dreptatea vie.
Acolo Baal Soarele-a pierdut, Şi-a părăsit terenul, de ruşine. Dar azi a revenit, mai prefăcut, Restaurându-şi cultul din ruine.
Şi va putea s-arunce foc din cer, Oştiri de gură cască să-l adore, Ba chiar aleşi să prindă-n laţul său..., Să mai dormim şi-n ultimele ore ?
Misiune valdenzăPentru-a Domnului mărire Am ieşit din astă lume; Ne atrage-a Sa iubire, Ne îmbie al Său Nume.
Din a Domnului poruncă Am plecat pe căi valdenze; Marea Luptă ne aruncă În văpăi, să ne boteze.
Căci istoria ne cheamă, Viitorul foc aprinde, Dar valdenzii, nu au teamă, Şi nimic nu-i mai surprinde.
Bucuroşi, tot prin credinţă, Marea ţintă vom atinge; Ne aşteptă-n biruinţă, Cerul ’nalt, deci, vom învinge! 15 mai 1985
Român şi adventistStrăbat bunăvestiri pe tot pământul, Stârnind în contra lor deşertăciunea. – La început de lume-a fost Cuvântul Şi mai târziu zidită naţiunea –.
La noi au fost Andrei şi anonimii Evanghelişti latini şi Sfântul Sava. Doar mai târziu, religia mulţimii Amestecând cu pleavă pravoslava.
Întâi a fost iubirea, adevărul, Porunca lui Christos şi profeţia. Mult mai târziu a apărut Imperiul Şi încă mai târziu „ortodoxia".
De ce-am lăsat credinţa strămoşească? (De ce-au primit străbunii creştinismul?) Pentru că unii-ncearcă să gândească, Iar altora le-ajunge zamolxismul.
Suntem mai mult decât Traiani puternici, Mai mult decât copii de daci învinşi. Suntem creştini şi oameni autentici, Cercetători ai Bibliei distinşi.
Mesajul nostru sfânt este sărutul Pe care ni l-a dat Mântuitorul. Să se fălească alţii cu trecutul, Căci nouă ne ajunge viitorul.
Chiar Christ, venind din glorii de netimp, A fost ucis de pizma clericală. Vrăjmaşii ne-au dat nouă-acelaşi nimb: Succesiunea Lui spirituală.
Întâi a fost Czechowski prigonitul Ce-a convertit Aslanii din Piteşti. Apoi veni Conradi strălucitul, Pe plaiurile vechi ardeleneşti.
În Dobrogea, un grup de fraţi germani S-au aşezat şi-au răspândit solia. S-au scurs o sută douăzeci de ani, De când sunt adventişti în România.
Căci Dumnezeu a zis: „Să fie clar! Să fie Demetrescu, Paulini, Să fie adventism, să fie har, Să bea din mântuire toţi românii!”
Şi-au răsărit îndată Păunescu Şi fraţii Florea, apoi tot mai mulţi; (Povestea veche-a popei Iliescu, Nicicând nu te mai saturi s-o asculţi).
Şi-a răsărit hagiul Ivăncică, Pe care azi o mie nu-l ajung, Şi-n urmă, chiar martiri fără de frică, Asemenea lui Kling şi Oresciuc.
Şi-a început potopul de reviste Ca frunzele de toamnă spulberate, Şi cărţi de sub tipare adventiste S-au semănat prin târguri şi prin sate.
În dosul legii ne băteau jandarmii, Mânaţi şi inspiraţi ştim noi de cine, Şi ne zvârleau prin închisori – zadarnic, Bisericile-au devenit mai pline!
Apoi Satan cu mască de tovarăş, Ne-a smuls tiparul şi învăţământul; El ne-a vopsit deciziile cu roşu, Ne-a prins şi vistieria şi cuvântul.
Dar Dumnezeu nu ne-a uitat o clipă, Căci multor plăgi am supravieţuit. În ciuda unei epoci de risipă, Am rezistat şi am întinerit.
Acum la ţărm de pace cu primejdii, Când marea lumii-ncepe-a clocoti, Ne prindem de Iisus mai cu nădejde, Şi sub pecetea Lui nu vom pieri.
Aici Christos-Cuvântul va lupta Ca să prefacă-n trandafiri pustia. Să-I mulţumim că-n bună voia Sa Există adventism şi-n România. 14 dec. 1989
Manifest 1988E vremea să ne-ntoarcem la origini, Acolo unde toţi gândeam un gând. Lăsând în seama lumii alte pricini, Să ne întoarcem înapoi, plângând.
Să retrăim acea Dezamăgire De care ni-i ruşine uneori, Şi să renaştem astăzi în unire Cu pionierii noştri jertfitori.
E vremea să lăsăm orice paradă, Chiar poezia s-o silim să lupte, Şi ochii să-i silim, uimiţi, să vadă În care locuri fronturile-s rupte.
Ne este greu să recunoaştem totul? Nu ştim nici astăzi unde am greşit, Din care duh s-a închegat complotul Contra lumini care ne-a unit?
E timpul cel fierbinte al soliei, E timpul dens, prea plin de început, E ora potrivită să se ştie Ce-i de făcut şi ce-i de desfăcut.
Alegeri, adunări de sărbătoare, Luni noi, sabate, sfaturi şi măsuri, Nu ne vor oferi vreo vindecare, Cât timp rămânem noi cei vechi, impuri.
Treziţi-vă, lăsaţi părerea lumii, Stricaţi tovărăşia de infern, Şi rupeţi, prin credinţă, orice funii Ce nu vă leagă strâns de Cel Etern!
E vremea să trăim, să ştim ce suntem. – Pentru cunună, merită să rişti !– Să ne iubim vrăjmaşii, nu eroarea; E timpul să fim una, adventişti ! Februarie 1988
Aici vom staDe peste-un veac, noi, adventişti români Am prins în stânca vieţii rădăcină. Tot verzi urcăm, ca nişte brazi bătrâni Cu gânduri verticale în lumină.
De peste-un veac ne-au tot bătut furtuni Şi-au nins funingini peste-al nostru creştet. „Străini” ne strigă alţii şi „nebuni” Că nu valsăm în pasul lumii veşted.
Chiar dacă-n vremuri, multe ne-au durut Şi încă doare-a noastră ne-mplinire, Avem un viitor şi-un steag temut, Cărui jurăm credinţă şi iubire.
Prin ceţuri de napalm şi-ameninţări, Cu Dumnezeu suntem majoritate. Noi suntem liberi să strigăm sub zări, Să dăm oricărui suflet libertate.
Prin vânt de erezii, sub clar de ură, Vom ţine tari la vechea Lui voinţă. Noi stăm statornici, numai pe Scriptură Şi vom învinge – numai prin credinţă.
Nu vrem să pierdem cerul la un pas, Ci vom rămâne credincioşi soliei. Şi-n orice vers al ei, în orice ceas Purta-vom veste bună României.
Aici am stat de-un veac, ba chiar de veacuri Şi-aici vom sta crezând, crezând mereu. E prea târziu să tremurăm de fleacuri; Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Cântecul UniuniiPentru arípi de vultur, pentru mană, Pentru toiagul Tău înalt, sublim, Ieşind din vremi de mituri şi prigoană, Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!
De-o sută şi mulţi ani plantăm luceferi Şi pace vrem oricărui anonim. Fiind eliberaţi acum şi teferi, Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!
Ca să lucrăm uniţi în Uniune, Fă Tu din noi un singur heruvim. Şi cu această mare rugăciune, Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!
Tu ne-ai dat zilnic pâine şi răbdare Şi ne-ai salvat de putredul regim. Azi, reparând străvechile altare, Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim!
Stăm astăzi gata să urcăm Carpaţii Către măreţul Tău Ierusalim. Preaplini de daruri noi şi aspiraţii, Noi, Şaptezeci-de-mii Îţi mulţumim! 29 Mai, 1990
ConfesiuneNe pare c-am bătut de-o veşnicie Deşertul roşu, căutând în van. La patruzeci de ani de pribegie, Iată-ne-ajunşi aici, lângă Iordan.
Şi-ar fi să trecem dincolo-n repaus, Că prea suntem sătui de rătăciri, La care an de an ni s-au adaos Atâtea judecăţi şi umiliri.
Dar trebuie întâi să ne oprim, Ca să primim căinţă şi iertare, Căci nimeni va intra-n Ierusalim Mânjit de compromisuri şi vânzare.
Da, trebuie întâi să-ngenunchem Şi să spălăm la maluri tot trecutul, S-avem odihnă şi să ştim ce vrem, Să-ntâmpinăm curaţi necunoscutul.
Să trecem iar, în gând, cu tot cu turmă, Pe la Sinai unde-am fost unşi cu mir, Să nu uităm că am lăsat în urmă La fiece popas un cimitir.
Să nu uităm că am adus ruşine Sublimei Maiestăţi ce ne purta, Şi-am aşteptat ca El să Se încline, În loc să-ngenunchem ‚naintea Sa.
O, cine ştie câte oseminte, Ce stau acum înfipte în pustiu, Vor învia cu drepţii, înainte, Şi nu cu păcătoşii, mai târziu?
Mânjiţi de praf îngenunchem şi plângem, Aici, poate la capătul de drum. La malul apei, umiliţi ne strângem Şi mai întâi mărturisim… Acum. Mai 1990
Diasporei (I) Ca soarele care se-nalţă Şi-aprinde bolta în zenit, Aşa e îngerul soliei Cu glasul lui neadormit.
El trece vămi şi frontiere Ca porumbeii şi ca norii, Iar misiunea lui divină Curând vor şti toţi muritorii.
Mesaj de adevăr, de pace, De dragoste şi bucurie, Avertizarea cea mai tare Putere din credinţă vie,
Şi încercare şi durere, Cu lemnul crucii alinate... Dar când vom fi mai slabi pe lume, Atunci vom fi puternici, frate!
Să ne-ntărim să luăm credinţă Din necredinţa ce sporeşte, Şi înşeptită biruinţă Din ura care ne căleşte.
Noi suntem necesari ca roua Ca ploaia pe-un pământ crăpat, Dacă solia ne e pace Şi-n ea-i Christos crucificat.
În toate cele patru vânturi Suntem doriţi şi aşteptaţi. Nevoia gloatelor ne cheamă, Iar cerul ne numeşte fraţi.
Oriunde ne-am afla pe hartă, Acelaşi Duh să ne inspire, Chiar despărţiţi, noi suntem una În Dumnezeu şi în slujire. Septembrie 1984
Diasporei (II) Cât despre mine, eu şi casa mea Ne-om închina mereu doar Celui care A construit un cer, pământ şi mare, Şi a iscat izvoare-n urma Sa.
Lăsăm sub colburi datina străbună, Iar zeii noi, deja i-am alungat. Noi punem foc la orişice păcat; Nu vrem să ducem viaţă de minciună.
Eu am ales cu-ai mei de la Exod, Ca să slujim pe Domnu-n orice vreme, Şi-n lumea ce sub bolţi de fier se teme Credinţa noastră se adună-n rod.
Da, eu şi casa mea nu vrem să bem Din vinul Babilonului cel mare, Şi-n drama ce se-apropie în zare, Nu vom purta al dezonoarei semn.
Intrăm în legământul lui Iosua. Chiar soarele uimit, oprit pe cer, Aşteaptă oameni noi, nu bolţi de fier, Din vastul Orient şi până-n SUA.
Aşteaptă cerul noi piloni de rugă, Pe care să aşeze veşnicii, În timp ce, la lumeştile prostii, Căzând, prea mulţi luceferi se înjugă.
Alegeţi astăzi cine-i de slujit! Eu nu voi accepta să fiu computer, Nu pot altfel. Aici voi sta ca Luther, În fortăreaţa raiului zidit.
Clădeşte-ne Tu, Doamne, bucuria De a-Ţi rămâne Ţie, toţi, în tot; Şi eu şi casa mea azi facem vot Că-Ţi vom sluji smeriţi, toată vecia. Martie 1985
Ziua plinătăţiiStă înaintea mea o zi tristă, În care turmele se vor împrăştia – O zi de nori şi neguri şi furtună – În ciurul crizei toate vor cădea.
Va fi o zi de despărţire mută Şi de uimire tot mai caldă, mai cerească, Da, toate, acestea cor veni Ca profeţia să se preamărească.
Cu ochii unşi de-ai harului colir, Privesc în spirit dincolo de plângeri, Şi, dincolo de-nvălmăşeală şi trădare, Zăresc o altă zi, râvnită chiar de îngeri, Ce nici Enoh nu poate s-o măsoare; O zi în care camera de sus, Golită de privirile şi de paşii lui Iuda, Se va umple luminos de Iisus.
Slăvită zi, prea mult îndepărtată, Prea mult împinsă în necunoscut! Soarele tău ne trimisese o rază, Dar nu L-am cunoscut.
Sau ne-a orbit mângâietoarea slavă? Dar cum va fi, când plinătatea de lumină Se va zvârli maiestuoasă în zenit? Să părăsim, dar, gălăgia poftei Şi-orice tovărăşie de otravă, Căci vremea s-a-mplinit.
Să alergăm cu feţe luminoase, Născându-ne din zori, în haine sfinte, Ca roua şi ca ploaia, o oştire Ce nu se poate stăvili. Să clocotim de fapte şi cuvinte, Constrânşi de adevăr şi de iubire, Să pregătim cu dor şi grabă magistrala Pe care Împăratul va veni!
Da, va veni cu siguranţă ziua. Întreg pământul inundat de slavă Şi răscolit se va înfiora. Aceasta va fi Ploaia cea Târzie Şi „sigilarea” oastei, „strigătul cel tare” Ce-n miez de noapte ne va lumina.
Dar unde vor fi pruncii mei atunci? Şi unde vei fi tu, când ziua-aceea Va împărţi în două mari armate O lume înrobită de păcate?
Trezeşte-ne Sfânt Spirit şi dă viaţă Acestei văi pline de oase şi pretenţii, Fă-ne triumf şi fă-ne dimineaţă, Şi fă din orice scaun şi amvon O rampă de Armaghedon. Şi taie-n mine, azi, în carne vie, Răspuns la cercetări din Orion. Mai 1986
Calea către veşnicieCalea către veşnicie Netezită-i de cântări, Şi în foc de poezie Pier şi spinii din cărări.
Armonia de credinţă Ascultarea ne-a-nlesnit; Cu cântări de biruinţă Vom lupta pân’ la sfârşit.
Lanţurile iscusite, Ochii lumii, nu ne-abat. Fericiri făgăduite Ne feresc de-orice păcat.
Chiar dac-am căzut în tină, Vorba Domnului ne-a scos; Din tenebre la lumină, Noi cânta-vom lui Christos.
Fiecare frumuseţe, Orice colţ de adevăr, Le-adunăm din tinereţe, Pregătindu-ne de cer
Când vrăjmaşul ne-nconjoară, Cu credinţă ne rugăm. Şi de-ar fi ultima oară, Noi tot lui Iisus cântăm. August 1983
Amin Este minunea întreitei veşti Ca adventist să mori sau să trăieşti.
Credinţa sfântă nu e zid de ghips Ci luptă mare ca-n Apocalips.
Iar eu credeam că poţi să te strecori Pe lângă urme de biruitori.
Şi, necălcând pe urma lui Iisus, Mă bucuram că nu-s pe cruce pus.
Ah, îmbătat de-a lumii gălăgie, Mă bucuram că Domnul întârzie.
Dar nu e drept să mai gândesc aşa Când trec atâtea vieţi prin faţa mea.
Veniţi călăi, mai bateţi, dar, un cui, Să se lărgească-mpărăţia Lui! Mai 1977 IISUSAcesta este Împăratul meu Acesta este Împăratul meu, Coroană de rubine – flori de spin. E idolul şi singurul meu zeu În faţa cărui cad să mă închin.
El îmi sfinţeşte fruntea în lumină Şi sufletul mi-l poartă la izvor. Din Biblie, din unda ei senină Beau apele de viaţă şi de dor.
N-aş da aşa un rai pe-o lume-ntreagă. Vrei să mă crezi? Întoarce-te spre El Şi odihneşte-ţi fruntea ta pribeagă La inima divinului Model.
O, Împăratul meu este iubire Şi numai adevăr şi numai pace. De El mă leagă nevăzute fire Ce nici o mână nu le va desface.
Acesta este Împăratul meu, Ce mă iubea când Îi eram duşman; Din bolovan coclit de minereu, El mă va face aur diafan.
Că mi-i legat şi binele şi răul, Tot viitorul, de voinţa Lui. Şi numai El mă va salva din hăul Acestei lumi ce pare-a nimănui.
El a găsit un drum şi pentru mine: Să-I calc pe urme, după crucea Sa. Da, singura onoare ce-mi stă bine, E să o port şi eu, smerit, pe-a mea.
Cu greu pot să-L privesc strivit pe cruce, Citind şi vina mea că sunt iudeu… – Oare pe-aceeaşi cale mă voi duce? – Acesta este Împăratul meu! Dec. 1977
Eu ştiu că Domnul meu trăieşte Eu ştiu că Domnul meu trăieşte Şi-L voi vedea pe nor. Tot cerul va veni cu El. Eu am Mântuitor.
Eu ştiu că va veni în slavă Iisus cel răstignit. Voi locui cu El în veac Pământul înnoit.
Eu ştiu că chipul lumii trece. Sfârşitul a-nceput. Iisus Christos rămâne-n veci Cu tot ce a făcut.
Eu ştiu că Domnul meu trăieşte, De-aceea-s fericit. Coroana Lui va străluci Aici, în infinit.
Calea către Christos Către Christos, privindu-L ţintă, Ajunge-voi într-un sfârşit La capătul care-mi alintă Dorinţa după infinit.
Către Christos, un singur dor, Un singur drum de raţiune: Sub crucea Lui să mă cobor, Pe crucea mea să stau minune.
Pe calea ascultării-mi ţin Credinţa totdeauna verde, Ca să-L urmez către senin, Chemarea Lui să mă dezmierde.
Către Iisus, către Christos, La crucea Lui şi la domnie, Ce poate fi mai luminos Pentru vederea mea pustie?
Ce ideal şi ce chemare Pentru un suflet obosit, Să capăt nu numai iertare, Ci viitor desăvârşit !
Către Christos toată privirea, Căci împrejur e strajă tare! Ne-aşteaptă mult nemărginirea Şi ziua de răscumpărare.
Către Christos chiar fără pâine, Sau fără ochi, fără picior, Spre El merg astăzi ca şi mâine, S-ajung, oricum, biruitor.
Numai de El speranţa vieţii Cu toate bridele se-agaţă, Până când zorii dimineţii Mi-l vor aduce clar în faţă.
Christos, comoara mea prezentă Şi viitorul meu cel mare; Dorinţa ce-mi inspiri, ardentă, Rămâie scrisă-n neuitare! 7 aprilie 1984
Chipul lui ChristosPrea ieftine sunt vorbele de rouă Şi prea sublim e chipul lui Christos, Să-L pot cuprinde-ntr-o cântare nouă, Întregul cer în versu-mi zgomotos...
Căci orice-aş spune despre Domnul meu, Abia atinge adevărul mare Că El e necuprinsul Dumnezeu Şi-al nemuririi, al iubirii soare.
Şi totuşi El s-a coborât la mine, Să-mi schimbe cupa marelui necaz. Aproape L-am văzut printre suspine Şi cred că m-a atins duios şi azi.
Sleit de suferinţi, dar plin de dor, Aşa este Iisus Nazarineanul. Umblând neobosit printre popor Şi împlinindu-şi cu credinţă planul.
Aşa este Iisus: numai putere, Tot harul întrupat într-un Cuvânt, Chivot de carne, Duh de înviere Şi Numele secret al Celui Sfânt.
Fără-ndoială, crucea Lui înaltă Mi-a străjuit răscoala şi pustia Şi, sigur nu va trece niciodată, Cât se va-ntinde-n slavă veşnicia.
Bogată-n taină, radiind de pace, E marea cruce a iertării mele, Zadarnic încercat-am, a-L desface Pe Christ, de crucea Lui, prin fapte grele.
M-am prins de incredibil, de lumina Golgotei lui Christos ce-mi dă suflare. Mă prind mereu, când mă apasă vina, Să cer, căzut sub crucea Lui, iertare.
Împart smerit cu El povara lumii; Prea grea-i planeta s-o pot singur duce. De-aceea m-am legat cu şapte funii De trupul biciuit şi frânt pe cruce.
De-aceea cred şi stărui în credinţa Că voi putea odată să-L descriu, Să-I zugrăvesc în viaţa mea fiinţa, Să vadă lumea pe Christos cel Viu. Februarie 1988
Cântec protestantOriunde-aş căuta în univers Un loc de împlinire şi odihnă, Un loc unde durerea să mi-o vărs Şi să-mi prefac neliniştea în tihnă.
Oare-aş găsi alt loc decât Calvarul Cu crucea Lui cea veche, noduroasă, Unde Iisus, sorbind tăcut amarul, Odihna şi iubirea Lui îmi lasă?
N-aş mai găsi alt turn de siguranţă Ca Golgota, minunea veşniciei. Din raza ei El mi-a zidit speranţă Şi mi-a-mpletit cununi de bucurie.
Răbdarea lui Iisus mi-a dat puteri, Să cresc în har, privind în faţa-I blândă. Ca la tâlharul mântuit de ieri, El mi-a sfinţit şi locul de osândă.
Iisus îmi este astăzi toată slava Şi toată pătimirea-n vremi de dor. Din crucea Lui fac aripa şi nava Cu care, către ceruri, am să zbor.
Eu am ales ca Domn dintre toţii zeii, Pe Regele durerilor nespuse. Şi mă închin, jertfindu-mi porumbeii, Doar Ţie, condamnatule Iisuse.
Căci osândit ai fost de neamul Tău, Iar azi creştinii Te-au închis afară. Din crucea Ta ei şi-au făcut alt zeu Ca să Te răstignească-a doua oară.
Iisuse, bucuria mea de azi, Şi paştele din orice dimineaţă! Fii învierea mea, şi-al Tău obraz Să-mi lumineze obidita faţă!
Ca să trăiesc minunea învierii, Prin Duhul Tău, în viaţa mea pustie, Şi să vestesc mai dornic ca străjerii, Iubirea Ta, porunca Ta cea vie. Martie 1985
Îngerul îmi vorbeaVezi tu cât sânge răbdător a curs, Cât sânge iubitor, fierbinte, Câtă blândeţe este-n firea Înţelepciunii? Vezi tu, fiul omului?
Vezi ce amare sunt: păcatul tău, Greşeala ta, idolii tăi, păcatul…? Vezi tu ce dulce-I este harul? Vezi tu, fiul omului?
El e Iahwé din rug, e Împăratul, E taina-n care trebuie să crezi. Vezi tu unde-ai ajuns şi cine-i El? Vezi tu, fiul omului?
Întoarce-te, avântă-te înapoi! Nu simţi aici nimic care te-ndeamnă? Nu te priveşte-aceasta şi pe tine? Noi, stelele fierbinţi şi sfinte, Ne-acoperim şi ne cutremurăm Şi ne-nchinăm cu totul şi cu totul. Dar voi..., de ce? Noi nu putem pricepe.
Vezi, tu, care-i mărirea, slava, cinstea? Vezi tu care-i puterea şi în ce stă? Priveşte şi învaţă lecţia lui Christ, Pe urmele oilor, pe poarta aceea, afară, Priveşte crucea mult mai mare, nevăzută, Pe care I-aţi răstignit sufletul! O, vezi ce înaltă şi adâncă-i crucea aceea, Şi nu mai păcătui, fiul omului!
Paştele acesta fie-ţi sărbătoare În fiecare zi. Priveşte Mielul, Căci tu L-ai junghiat, Că jertfa Mai mult îţi place decât ascultarea – Dar El a ascultat.
Priveşte-L iar; iertare şi-ndreptare După dreptarul sfânt şi bun şi drept, Nu poţi avea decât privind la El, Prin ochelari de lacrimi şi de duh, Privind atent, hrănindu-te din Miel. Când ai căzut, Lui nu i-a trebuit Ceasuri întregi să ia o hotărâre. Tot nu-nţelegi că Domnul te-a iubit, Când ai căzut în râpa răzvrătirii, Rostogolindu-te-n călcări de lege, Şi-n depărtări de braţu-I fericit?
Jertfeşte-ţi dar şi tu acele planuri Ce nu ajung la ţinta Crucii Lui. Priveşte iar şi umple-te de ceruri, Aruncă-te-n oceanul vieţii Sale, Căci altă cale nu-i. Octombrie 1978
Cântare de aurCe mult visat-am să-ţi închin cântare Din harpa mea de cuget şi de sânge! Iisuse, nu-Ţi găsesc asemănare Să ştiu cânta şi nici să ştiu a plânge.
Că ai răbdat cu nesfârşită trudă Sălbăticia mea de frate rău, Şi sufletu-mi murdar, aproape iudă, Tu l-ai iubit mai mult decât pe-al Tău.
Nechibzuit, ingrat şi demn de moarte Că nu Te-am cunoscut când mă rugai, Tu m-ai chemat statornic mai departe, Şi-acuma ştiu, ah, ştiu că Tu erai…
Să fie binecuvântată clipa În care m-am născut a doua oară, Când mi-ai oprit – de dragul cui? - risipa Şi din butuc m-ai prefăcut vioară!
Azi nu mai îndrăznesc să dau intrare Neruşinatei arte de-a nu crede, Şi nu mai pot sufla cu nepăsare Când inima-mi te roagă şi Te vede.
Iisuse drag, Iisuse fără seamăn, Cum de Te-ai coborât atât de jos? Cu ce minune pot să Te aseamăn, Din veacul îngâmfat şi păcătos?
Cu drag semnez, aş vrea să scriu cu viaţa Sub semnătura Ta dumnezeiască. Iisuse, când va fi să-Ţi văd şi faţa, Cântarea mea să nu se mai sfârşească!
RăsplataEu totul am lăsat şi Te-am urmat. O, Doamne, ce răsplată îmi vei da? Lumini de jasp şi pietre de agat Şi străzi de aur în cetatea Ta!?
Eu totul am lăsat şi ce-am lăsat Nu caut să le capăt înapoi. Pe cele vechi le ştiu, m-am săturat, Dar ce drept am la lucrurile noi?
O, ce răsplată aş putea să-Ţi cer, Iisuse, de mi-ai pune o-ntrebare? Să-Ţi cer coroane, tronuri şi în cer, Cum vor toţi belicoşii de sub soare?
Să-Ţi cer un loc la masa bucuriei, Ca Tu să mă slujeşti încins ca rob? Să mă îmbraci cu mantia urgiei Ca să-mi topesc duşmanii de pe glob?
Dac-am lăsat ce-i vrednic de lăsat, Să mai vorbesc acum şi de răsplată? Tu, pentru mine Te-ai lăsat scuipat; Şi Ţi-am plătit... cu ce? Nu, niciodată
Nu-ţi cer de-acum încolo să-mi plăteşti, Ce-ai spus e doar făgăduinţa Ta. Tu m-ai chemat şi Tu făgăduieşti. O, Doamne, nu eşti Tu răsplata mea?
Eu ce să-Ţi mai pretind? Îţi mulţumesc Că fericit eşti să mă iei la Tine. Da, singura răsplată ce-mi doresc E să fii, Doamne, răsplătit cu mine.
Iisuse bunDacă-ai veni cu milă şi tărie, să-i liberezi de orice datorie, de boli urâte şi de draci; un rob să fii, să le faci case, să le scoţi spaimele din oase, orice, numai să taci!
De s-ar putea să nu le tulburi viaţa, ei ar dori să-Ţi vadă zilnic faţa, să-Ţi cânte glorii pământeşti, numai să ştie că de Lege şi de dreptatea Ta de Rege, nimic n-ai să vorbeşti!
Şi toate depravatele din lume şi toţi acei Baraba fără nume, s-ar bucura să-i liberezi şi să-i dezlegi pe mai departe; şi fiindcă ştii ce scrie-n Carte să nu spui tot ce crezi!
Ţi-ar face monument de măreţie, numai, sub el, acolo, să Te ştie, nu viu şi drept în faţa lor. Vor să-Ţi serbeze învierea, dar îţi doresc întârzierea ca drept judecător.
Eşti bun, Iisuse! Te vrea lumea toată ca pe-o închipuire minunată ieşită de sub fruntea ei. Ei Te slăvesc că i-ai conduce, numai să stai la loc pe cruce, să nu faci tot ce vrei…
Da, Tu să stai acolo unde omul Te- a aşezat, mai jos decât atomul; să fii tot blând şi-ascultător şi să-i iubeşti, deşi cu ură, pe răni îţi toarnă băutură, să nu spui că te dor…
Ţi-ar da şi libertăţi de conştiinţă, dacă le mulţumeşti în umilinţă şi tremuri îmbrăcat în saci… Ca să nu-l judeci pe balaur Ţi-ar pune şi căluş de aur în gură, doar să taci…
28 Dec. 1977
CrăciunColind Ce mare eşti! Dumnezeiescul har Nu poate să-mi încapă în cuvinte. Din sfatul păcii ai rostit hotar Mai sus de pământeasca noastră minte.
Ce mare eşti, iubire nesfârşită: Cuvântul Veşnic să devină trup, Când valea lumii-aşteaptă să-L înghită, Aici unde nădejdile se rup!
Din tronul de safir, din sfatul păcii, Lumină din lumină ai ieşit, Jertfindu-Te-nnainte de toţi vecii, Şi-apoi iubind, iubind pân’ la sfârşit.
O, ce minune eşti, speranţă sfântă, În care Dumnezeu şi Om sunt una! Prin Tine Creatorul ne cuvântă Că S-a unit cu noi pe totdeauna.
Când miezul nopţii lumii a bătut, La multe mii de ani de răzvrătire, Făgăduinţa – carne s-a făcut, Însufleţită-n flăcări de iubire.
Azi voi cânta cu miile de stele, Că au şi credincioşii Împărat; Surâsul şi cununa vieţii mele, Mântuitorul zilnic aşteptat. Nov 1979 Maria De n-ai fi adormită în pământ, În rând cu toţi profeţii şi martirii, Te-aş întreba de taina mântuirii, Femeie demnă din poporul sfânt!
Ca îngerul ţi-aş spune „Pace ţie!” Că mare îndurare ţi s-a dat, Ca-n trupul omenesc ars de păcat, Să naşti pe Nenăscutul din vecie,
Pe cel ce este Fiu de Dumnezeu Să-L dăruieşti ca fiu de om, în carne, Ca rânduiala morţii să răstoarne, Luând asupra Sa păcatul meu!
Ferice-n veci de tine care-ai fost Fecioara înţeleaptă şi smerită, Care-a zis „da”, când cea nechibzuită S-ar fi temut că pierde-un adăpost.
Te fericesc din nou când mă gândesc Că Fiul te-a slujit cu grijă multă, Chiar dacă mai ferice-s cei ce-ascultă De toată Legea sfântă şi-o-mplinesc.
Noi ascultăm îndemnul tău profetic: „Să faceţi tot ce vă va spune El!” Şi haina Lui ni-i singurul model Nepângărit de carne, fără petic.
Nu rugăciuni ţi-aduc şi nici cântare, Iubita noastră soră, Miriam; Sunt fericit că în acelaşi neam Am azi cetăţenie de onoare.
Că pot să îngenunchi la fel ca tine, La ieslea Lui cea plină de mister, Şi tot lăuntrul meu bătut de ger Să se-ncălzească şi să se lumine! Dec. 1979
Iisuse, Împăratul meuIisuse, Împăratul meu Ce te-ai născut în ieslea joasă, Eu am găsit pe chipul Tău A Legii slavă maiestuoasă.
Eu am aflat în preajma Ta Împărăţia fără moarte. Din toate îmi ajunge ea, Aşa cum am găsit-o-n Carte.
Eu am găsit în ochii Tăi, Mărite Prunc, înţelepciunea, Şi doar pe-a Tale sfinte căi, Ştiinţa, arta şi minunea.
Eu am găsit la ieslea Ta Un dor de pace în slujire, O mângâiere-n clipa grea Şi-atât de mare mântuire;
În mâna de copil prea slabă Să poarte arme pământeşti, Un sceptru sfânt şi de podoabă Cu care veşnic să domneşti.
Pe fruntea Ta eu am citit Un gând ce-nfruntă legea firii: Că Tu deplin ai biruit Numai cu armele iubirii.
Tu ne-ai învins şi ne-ai supus Numai prin Spirit, cu cuvântul… Singura forţă eşti, Iisus, În întreg cerul şi pământul. Decembrie 1981
La ieslea LuiLa ieslea Lui vin azi îngenuncheat Şi-s fericit de nu încape-n mine, Că mi-am găsit doritul Împărat, Copilul cu privirile senine.
Nu se putea mai blândă mângâiere, Nu se putea mustrare mai tăioasă, Ca Domnul din imaculate sfere Să vină-n lume gol, în ieslea joasă.
Privesc la chipul Tău şi Te contemplu: Ce umilire să cobori la noi! Că toată Slava Domnului din Templu S-a strămutat în staulul de oi.
Toţi aştrii-n mers pe Tine Te ascultă; Şi-n neputinţă Tu eşti Cel mai tare. Deşi un Prunc în sărăcie mută, Eşti pentru ceru-ntreg atât de mare!
Chiar florile-adormite-Ţi ştiu porunca Şi chipul mamei e zidirea Ta… Iar când, crescând, vei trece-n cântec lunca, Chiar mieii care sug Te vor striga.
Tu eşti Iahwé din rug, din stânca tare, Din stâlp de nor, micuţule evreu! Îţi dăruiesc coroana viitoare, Copile gíngaş, Împăratul meu! Dec. 1980
Ieslea din ViflaimTremură demoni, Satan dă-nnapoi de uimire, Stă încurcat şi-şi primeşte-adversarul sosit, Fără armuri sclipitoare şi fără oştire; Doar un copil ca un picur de rouă smerit.
Tremură iadul, dar lasă-l să tremure-o clipă. Pentru smeriţii din lume-i solie de pace. Glorie-n ceruri! De cântec să faceţi risipă, Voi ce greşeli nu cunoaşteţi, nici trup care zace!
Magi ai ştiinţei şi artei, păstori din altare, Robi, împăraţi şi popoare, cădeţi la pământ! Ieslea Scripturii v-aşteaptă şi-i plină de soare; Toţi să ne-ntoarcem la ieslea Copilului Sfânt.
Betleem în visPrin smochinii duşi de vise, şovăind se-ascund lumini. Zâmbetul curat al zilei încă stăruie în crini. Cu aripi înalte vremea umbra şi-a lăsat în cale, Scuturând dintr-o bătaie serii ultime petale. Noaptea a venit în pace, fără margini şi senină Şi pe tainicele-i ramuri înfloreşte luna plină. S-a deschis spre altă viaţă poarta nesfârşitei zări, Ca din rai s-aducă vântul cor de îngeri, glas de mări. Stelele din cer veghează cu-a lor umezi ochi de rouă, Strălucirea lor cerească să ne-mpartă-acum şi nouă. Ca un sunet de violă veche dar cu suflet nou, Curge dinspre miază-noapte unda unui vechi ecou. Şi îmi pare că de-acolo aud taina unei drame, Glas ce caută-n grădină iarăşi: „Unde eşti, Adame? Dacă Eu sunt vinovatul, am venit ca să plătesc: Tot ce am îţi dau, şi viaţa, ca să ştii că te iubesc!” Am îngenuncheat îndată, fruntea mi-a căzut în iarbă, Şi-am roşit, cuprins de teamă pentru fuga mea cea oarbă. M-am sculat apoi şi-n grabă am ajuns sus în cetate. Steaua strălucea deasupra, cea mai mare dintre toate, Cu atâta dăruire în văpaia ei de-argint Că-n potirul vieţii mele nu puteam să o cuprind. Am intrat în vechiul staul tremurând de-adânci fiori Şi păşind cu grijă sfântă, cum aş fi călcat pe flori. Şi-am văzut atunci ce numai lacrimile pot să vadă, Când ai ochii duşi spre ceruri şi te laşi credinţei pradă: Un Copil culcat în iesle şi în scutece-nfăşat. O, Acesta era Domnul cel de mine aşteptat? Lângă El şedea şi Mama aplecată-asupra Sa, Şi era atât de bună aşa cum e mama mea. Tatăl e şi el acolo, sprijinindu-se-n toiag. Întrebase el de gazdă pe la fiecare prag, Dar nici unul, ah, nici unul n-a deschis o uşă largă Şi au fost siliţi în staul pentru naştere să meargă.
Am rămas uimit de toate, rătăcit, cu ochii-n vis, Şi o altă clipă sfântă înăuntru-mi s-a deschis. Am zărit Ierusalimul şi, spre-un munte, cum te duci, Am văzut grămezi de oameni împrejurul unei cruci. Unii împroşcau batjocuri, alţii se jeleau: O, Doamne, Ce păcat şi ce ruşine pe-aşa tânăr să condamne! Aş fi vrut să strig, să birui acel vis îngrozitor Şi, cu buzele-ngheţate am chemat după-ajutor. Revenind apoi în suflet glasul luminos de crainic, A adus cu el răspunsul la suspinul meu cel tainic: „Condamnatul de pe cruce este Fiul Celui Sfânt. A venit ca să plătească, să coboare în mormânt. Te-am găsit acum, Adame! Iată Omul, e al tău! Nu uita că mântuirea e în El, în Dumnezeu.”
Am privit la Prunc în iesle. Lacrimi înecau vederea Şi sclipea în mii de stele printre genele-mi durerea. Am căzut învins de tremur în genunchi, în faţa Lui; Şorţul cel cusut din frunze s-a uscat şi, iată, nu-i! Dar o haină de dreptate, de onoare şi lumină Mi-a acoperit trecutul cu căldura ei divină.
M-am întors apoi acasă pe cărări înmiresmate. Steaua străluceşte-n pieptu-mi, cea mai albă dintre toate. Şi-i atâta bucurie în văpaia ei de crin, C-am avut onoarea sfântă Pruncului să mă închin. Nu mă tem acum de umbre, nici de-ale veciei ceasuri, Aud oştile luminii, mii şi zeci de mii de glasuri. Cerul mi-a întins o mână şi mă prind cu drag de ea, Căci străpunsă-a fost de mine, dar tot eu o voi cânta. Dec. 1970
PaştiPoem de Paşte
Cu mult alai şi cu cântare, mergând călare pe asin, Al păcii Împărat se-ndreaptă cu faţa spre Ierusalim. Chiar munţii-I cântă osanale Profetului venit din cer, Iar cei ce-au fost ologi odată, agită ram de palmier. Copii şi tineri strigă-n juruI, ba chiar şi nevăzuţii îngeri; O, ce tablou străin de lumea în care azi domină plângeri ! Doar fariseii, plini de pizmă, nu lăudau pe Dumnezeu. Ah, şi de câte ori Iisuse, la fel de mut am fost şi eu!
Stăpânul stelelor şi-al vremii S-a coborât ca serv la Cină, Să ne ofere puritate şi-o masă plină de lumină. În seara tainică de Paşte, Stăpânul a îngenuncheat Să-şi spele robii pe picioare. Dar cineva L-a refuzat... Cum toţi Îi întindeau piciorul, l-am dat şi eu lui Christ să-l spele, Dar nu şi planurile vieţii; nu le vedeam atât de rele. În acea noapte de ruşine, un om vindea pe Dumnezeu; Un om cu inima-mpărţită... Nu cumva, Doamne, eram eu?
Iscariot, cu efa mică, L-a măsurat pe-Iisus în minte Şi L-a vândut; nu mai contează pe cât, pe bani, pe-un blid de linte, Iar dincoace, voind pe Domnul, eu, omul din pământ, un ciob, Îl cumpăr fără socotinţă, uşor, pe preţul unui rob. (Că dacă zilnic mă slujeşte în toate câte am nevoie, Fără să-mi fie El Stăpânul, fără s-ascult suprema-I voie, O, pentru El de n-am dat totul, L-am cumpărat pe prea puţin; De-i numai rob, ajung acolo de-a-L vinde pe-un pahar de vin).
Din grupa Domnului, de-aproape, o voce explodând mirată, Nesocoteşte profeţia: „Eu să Te las? Eu niciodată!” Un ucenic atât de sincer, dar se-ncredea prea mult în sine. Această veche întâmplare, cred că m-atinge şi pe mine. Când Domnul Se ruga-n grădină, mânjit de sânge şi sudoare, Trei ucenici viteji la vorbă au adormit de întristare... Şi eu am ţinta pusă zilnic ca să mă rog, să nu mă las, Dar iată că n-am fost în stare ca să veghez cu El un ceas.
Se-aude zarvă în grădină... Un pas de ucenic grăbit Se-apropie-ndrăzneţ de Domnul, de parc-a fost nedespărţit. Cu un sărut şi-o-mbrăţişare, discipolul ajuns actor Îşi merită şi astăzi titlul de lacom şi de trădător. Dar judecata nu loveşte în Iuda, doar, şi-n neamul său; Eu, care sunt creştin din faşă, ce rol am lângă Domnul meu? Păcate, dragoste de lume.... Şi ápoi Îl cinstesc cu buza. Fac planuri fără El. Cântându-L, păstrez în suflet numai scuza.
Când oameni răi L-au prins pe Domnul, o sabie s-a ridicat Şi a lovit cu ură oarbă în altul mai nevinovat. Atunci Iisus, mustrând pe Petru, a osândit aceste fapte, Că-n marea luptă a credinţei a’ lumii arme sunt inapte. S-a supărat pe-Învăţătorul, apostolul nepocăit, Şi-mi pare că şi eu, de-aproape, mă simt jenat şi umilit. Cu sabia zvâcnind în teacă, un ucenic pleca la vale: „Să nu trag eu, cu fieru’-acesta, hotar împărăţiei Sale?”
L-au părăsit apoi toţi fraţii, dezamăgiţi şi-nfricoşaţi. (Unde-am fost euîn scena-aceasta? În ce sămânţă de ingraţi?) L-au părăsit în încercare – că, doar, „putea să se descurce” !– Dar Domnul a ales Golgóta, pe culmea harului să urce. Legat şi escortat cu suliţi, Iisus înainta spre moarte, Iar Petru, împietrit în sine, urma şi el, dar de departe. Ecoul paşilor nesiguri îmi spune limpede şi mie: „Şi tu priveşti de la distanţă, să vezi întâi ce-o fi să vie!” O, ce tablou al umilirii ! Iisus în ploaia de insulte ! Christos cel înjurat de cruce şi de coroană şi de multe, Scuipat şi huiduit de lume... Din câte palme ai primit, Iisuse, proroceşte astăzi, cine mai aprig Te-a lovit? Răsună palmele de veacuri, păcatele se-ntrec să-L scuipe, Şi mii de liturghii şi predici privirea lui cătând s-astupe. În hohotul de râs al gloatei, o palmă iute, cade greu. Nu-i a evreului, nu altul, ci un creştin I-a dat-o: eu !
Afară-n curte strigă alţii: „Şi tu eşti pocăit ! Şi tu!” Un glas, de frică sau ruşine, răspunde hotărât, că nu. Al cui e glasul? Cine tace? Cocoşii parcă mă tot cheamă, Că n-am mărturisit pe Domnul. Mi-era ruşine, mi-era teamă. Dar printre suliţi sclipitoare, o faţă cu priviri senine, Trecând, priveşte lung la Petru. Da, mă priveşte chiar pe mine. Pe cărăruia spre grădină, un ucenic păşeşte greu. Plin de amarul remuşcării, mă prăbuşesc în plânsul meu.
Ascuns de gloată, în pretoriu, Pilat întreabă de-a răspărul: „Un împărat...., dar nu la Roma? Ce fel de rang e adevărul ?” Şi lumea strigă tot mai tare. Aşa e lumea, una strigă. Chemarea ei din totdeauna pe toţi Pilaţii îi câştigă. „Doar n-am să-mi pierd eu, titlul, postul, pentru un zeu aşa sărac; Mai bine să mă ţin de Roma, chiar de-ar domni în ea un drac. Tot ce-am putut să fac, făcut-am. Iar, pentru naţiile uituce, Mă spăl pe mâini şi-apoi, în ciudă, scriu adevărul sus pe cruce.”
Aşa-şi spunea în gând romanul, dispreţuindu-i pe evrei. Şi, după sânge, după spirit, romanii sunt strămoşii mei. Romani şi celţi şi traci şi alţii venit-au toţi la crucea Lui, Apoi, din fierul necredinţei, am mai făcut şi eu un cui. Ciocanul ridicat de-o mână asemenea cu mâna mea, Lovi sunând, rupând în carne, pecetluind răbdarea Sa. Pe lemnul dur, cioplit din datini, gândea la noi divinul Fiu; Iar Roma mai avea să spună: „Fie şi zeu, dar nu om viu!”
În timp ce Domnul sta pe cruce, şi parcă stă şi azi pe lemn, Toţi păcătoşii trec pe-acolo, lăsând în vreme câte-un semn: Păgânii trec grăbiţi pe-alături, iudeii se întorc la Toră, Pe când creştinii stau de veacuri, întunecând cumplita oră. Încoronat cu spini pe frunte, de preacreştini şi de atei, Atârnă Christ în sărbătoarea rămasă doar ca obicei. De milă unii plâng în preajmă, că-i osândit un om de bine, În timp ce El, blajin, îi mustră: „Pe voi vă plângeţi, nu pe Mine!”
Tâlhari la stânga şi la dreapta, tâlhari în faţă şi în spate. Sub El, ţărânile se cască... „Să-L scape Dumnezeu, de poate!” O singură credinţă-L cheamă, doar o iubire îi vorbeşte: Un păcătos din fundul lumii, în dreapta Lui se pocăieşte. Nori negri cu sclipiri de fulger stau pe Calvar, ca la Sinai. Din nou Christos rosteşte Legea, de astă dată fără grai. În întuneric, sub blesteme, o inimă cu greu suspină, Sub muntele nelegiuirii, deşi-i curată, fără vină. De ce, în ceasul mut, al groazei, chiar Dumnezeu L-a părăsit? Pe culmea tainei suferinţei un glas se-nfige-n infinit.
Apoi, trezit de focul crucii Iisus ne spune că-I e sete. Aleargă unul mai cu suflet şi-I dă oţet într-un burete. Toţi parcă ştiu să-şi joace rolul ce-au scris profeţii în Scriptură. I-e sete Domnului şi astăzi; tu ce-I aduci ca băutură? Lungimea vremii se comprimă. Privind spre-al vremii asfinţit, Un glas sfâşie marea taină ca mii de trâmbiţi: „S-a sfârşit!” Schimbându-se-n triumf, durerea Îi rupe-a inimii perdea. Făcând spre Locul Sfânt intrare ca să vedem splendoarea Sa.
Şi slobozit din încordare, tot universul se-nfioară. Pământul gâfâie-n cutremur. ... O, iată-L vine-a doua oară! Iar Duhul dat, murind pe cruce, trezeşte morţii din morminte, În timp ce norul condamnării îşi cată ultimele ţinte. Jungherul se opreşte-n aer şi mieii fug de la jertfelnic, Catapeteasma se sfâşie, cu legământul cel vremelnic, Astfel, descoperit în suflet, privesc în templul meu de glod. În sala tronului pustie, e doar o piatră... „Ii-kabod!”
Dreptatea mea neruşinată a-ncremenit în goliciune Şi glasul Sângelui mă strigă: „Cine-i de vină? Cine-i? Spune!” Da, eu L-am răstignit pe Domnul, eu sunt acela, ah, eu sunt ! El a venit ca să-mi dea viaţă, iar eu I-am pregătit mormânt. Cutremurat de lacrimi surde în faţa marelui sfârşit, Ştiu astăzi, din Apocalipsă, că eu sunt cel nenorocit. Dar iată zorii învierii, o răzbunare de iubire: Iisus Christos învinge moartea şi îmi oferă mântuire.
La cercetarea mea neroadă, aşa-mi răspunde Dumnezeu, Ca, la-ntrebarea Legii Sale să dau răspunsul drept şi eu. Desăvârşit prin jertfa crucii, prin rugăciunea Lui şi-a mea, Mi-e astăzi singura nădejde ca în picioare să pot sta. Ca-n veşniciile rotite pe-a Crucii axă de cadran, Să cânt cum m-a iubit pe mine, nevrednic laodiceean. Aprilie 1981 Bravul, bătrânul Petru„O, Rabbi, nu Te plânge, căci dacă toţi, de teamă, Te vor lăsa chiar singur în ora aceea grea, Nici lanţul greu, nici moartea n-am să le iau în seamă; Eu Te iubesc, o, Rabbi, eu nu Te voi lăsa!”
„Dar, Petre, – îi răspunse Iisus,– cu-adevărat, La noapte, când cocoşul de trei ori n-a cântat, Vei fi printre duşmanii cei batjocoritori, Lăsându-Te de Mine pe faţă, de trei ori. Şi fiindcă ştiu şi asta şi te cunosc prea bine, Eu M-am rugat la puternic Tatăl pentru tine. Deci când te vei întoarce din praful celor răi, AI să-ţi aduci aminte atunci de fraţii tăi.”
Mirat ascultă Petru această-avertizare, Şi-şi zice: „Să am grijă, ca să mă ţin mai tare. Am sabie tăioasă şi mână de bărbat. Curând va şti Messía că eu L-am apărat.”
Tocmai atunci în noapte se auziră paşi, Şi se simţea-n grădină suflare de vrăjmaşi. Mai dârz îşi prinse Petru credinţa de mâner, Cu inima în teacă, cu pumnul strâns pe fier... În câteva minute din ceasul celui rău, Au şi ajuns duşmanii – evreu lângă evreu – Şi căutau să prindă pe Domnul,... Cum să spun? Voiau să osândească Evreul cel mai bun. Cu mâna încleştată pe fier stă Simon Petru. Iisus e-n faţa gloatei, aproape la un metru. Se va lăsa El, oare, cuprins de lanţ în pace, Şi chiar nici o minune acuma nu va face? Ah, de ce nu Se zbate? De ce nu-i nimiceşte? De ce cu încă-un fulger de slavă nu-i orbeşte? Cum, aste mâini murdare şi josnice din gloată, Se-ndreaptă împotrivă-I aşa, fără răsplată? Speranţa mea de slavă ce-ntr-Însul era pusă, De cheful unor diavoli să fie azi distrusă? Şi cum se-aprinde Petru îşi trage-ndată arma Şi cu mânie neagră o năpusteşte-n larma Duşmanilor şi-aceia cu săbii înarnaţi, Ca să le crape ţeasta acelor sceleraţi. Dar sabia, mai fină, – aici eu o aprob, – A şters numai urechea lui Malhu, un biet rob. ....................................................................... Zărind pe Petru-afară, altcineva îi zice: „Ce? Nu vedem noi bine? Şi tu îi eşti complice! Căci eşti dintre aceia care umblau cu el!” „Mă jur, răspunde Petru, că nu-L cunosc de fel!” Şi l-au lăsat în pace. Dar, cam după vreun ceas, Mai limpede îl cearcă din faţă, un alt glas, Un frate de-al lui Malhu, zicând: „Da, nu mă-nşel, Tu eşti cel ce-n grădină Îl apărai pe el!” Iar oamenii din curte îl încolţesc mereu: „Şi tu, fără-ndoială, eşti ucenicul său, Că semeni şi la vorbă cu-acest galileean. Ne dăm noi bine seama. Ce te ascunzi în van?” Dar Petru le răspunde tăgăduind mai tare. Se blestemă, se jură..., când, iată că apare De după ziduri chipul cel bun al lui Iisus, Pe când îl iau păgânii să-L ducă – şi L-au dus. Privi la Petru, Domnul trecând – o, ce privire! Şi-atunci strigă cocoşul că-i vremea de trezire. Iar ucenicu’-acesta, bătrân, dar rătăcit, Când şi-a simţit păcatul complet descoperit, Se pomeni în lacrimi şi-aşa ieşi afară, Să-şi verse în grădină durerea lui amară. În locul unde Domnul adesea înnopta Şi Se ruga la Tatăl credinţă se le dea, Acolo plânse Petru căzut şi tremurând, Căindu-se de toate, cu faţa la pământ:
„Ah, ce-am făcut, Stăpâne! Ce rău Te-am supărat! Căci L-au lovit duşmanii, iar eu L-am lepădat! O, de-aş putea retrage cuvintele deşarte, Ce le-am rostit din teama de lanţuri şi de moarte! Dar El,... de ce Se lasă? Nu mai pricep nimic... De-am să-L mai văd vreodată... Nu ştiu ce să mai zic. Dar n-aş mai cere slavă, nici locul de onoare, Nu vreau decât pe Domnul, cu milă şi iertare. Ah, cea mai grea ruşine, azi, i-am adus-o eu ! Nu-mi voi ierta păcatul, oh-oh, păcatul meu ! S-ajung mai sus ca alţii, mereu dădeam din cot, Şi mă mirma de ceilalţi, dar nu ştiam ce pot... Acum, de-oi mai ajunge să-L văd pe-Învăţătorul, De m-ar lăsa odată să-I spăl şi eu piciorul.... Mai bine-aş fi măgarul tăcut, smerit, supus, Pe care, ieri, spre seară, a călărit Iisus. Mai bine-aş fi o haină din cele aruncate De oameni înainte-I, să treacă peste toate. Dar, ah, nu mai sunt vrednic nici să-L aud, să-L văd, Şi merit chiar osânda la ultimul prăpăd...”
Şi suspina, bătrânul, zicând acestea-n gând. Ce nu făcuse-o viaţă, făcea acum, plângând. De-aceea-n ziua-n care Iisus a înviat, I-a fost trimisă vestea că este aşteptat Să vină la-ntâlnire; şi l-a chemat pe nume Să ducă vestea bună şi altora din lume. Din ucenicul mândru, cu zel periculos, Ce se schimba îndată în umbră de fricos, A devenit un înger, un munte înţelept, Ce nu cunoaşte fuga, primind pe toate-n piept. Şi-a devenit tăria ce stă în umilinţă, Fântână de iubire şi torţă de credinţă. Iulie 1976
Marele SabatCa soarele-n amiază-a strălucit, Sfidând blestemul, faţa-I sângerată, Când a strigat Iisus că s-a sfârşit În biruinţă lupta încleştată.
În acea zi de vineri, ne-a creat Din nou Christos, afară din grădină. Prin moartea Lui de om, ne-a botezat În veşnic sabatism şi în lumină.
Mii de minuni a săvârşit pe faţă; Şi-n înviere-a dovedit că-i Domnul, Sculându-Se chiar dis de dimineaţă, Ca erei noastre să-i înalţe domul.
Dar dintre toate, marele miracol E că Christos a acceptat să moară, Şi-n ziua-a şaptea, împlinindu-Şi veacul, S-a odihnit în moarte voluntară.
Că în mormânt a stat nu pentru El, În marea, întreită sărbătoare, Ci pentru noi, jertfit atunci ca Miel, Prin care să găsim, crezând, salvare.
El a rămas în moarte tot sabatul, Sfinţindu-L ca un semn de mântuire, Ca să-nvăţăm s-o rupem cu păcatul ’Nainte de-a-nvia spre nemurire.
Fiind mort ca om, în groapa temporară, Ca Dumnezeu, El susţinea tot cerul; Căci Dumnezeu nu poate-n veac să moară. Iar în sabat, aici este misterul!
Şi dacă ziua-a şaptea în Christos, E prima zi întreagă-a mântuirii, Să nu zici: „mâine!”, frate credincios, Ci astăzi chiar, să dai răspuns Iubirii! martie 1985
Christos a înviat!Domnul lacrimilor scurse a rămas în întuneric. Prin a cerului ferestre, pulberi strălucesc feeric. Noaptea tristă îşi deschide armonia ei de aur, Unde luna-şi odihneşte liniştitul ei tezaur. Printre ramuri în grădină nu mai sună nici un cânt, Doar fiinţe nevăzute străjuiesc un nou mormânt. Moartea rea păşeşte mândră că acolo-i sigilată Sub o stâncă neclintită, jertfa ei cea mai curată. Da, acolo odihneşte în fâşii, îmbălsămat, Cel ce-a dat la toate viaţă, fiul Celui Preaînalt. Pentru ce-a lăsat El tronul cerurilor nesfârşite? Pentru ce-a sorbit amarul astei inimi răzvrătite? Ce minune! Dumnezeul ce-a-ntins soarele şi luna, A riscat să piardă-n luptă viaţa Sa pe totdeauna? Pentru cine-a luat El crucea şi-al Golgotei drum să suie? Pentru cine s-a rugat El când era bătut în cuie? Iată-i, stau în jurul crucii înarmaţi cu lănci şi scuturi, Sunt atât de cruzi la faţă că de frica lor te scuturi. Ei păzesc acum pe Acela care-a fost ucis de ei, Care-a fost străpuns în suflet de creştini şi de evrei. Ei păzesc acum porunca dată de guvernator, Ce la rândul lui, de frică, o primise din Sobor. Iar Soborul, sfatul ţării, zeci de preoţi mari şi sfinţi, O primiseră din carne, moştenire din părinţi. Iată dar, cum toţi ascultă ordinele lui Satan, Chiar dacă jertfesc cu cinste Paştele odată-n an. Iar Iisus Galileeanul zace în mormântul rece; Dar şi mort, fără putere, drept cel mai puternic trece, Căci se tem de El atâţia. Dacă nu de El, de cine? Oare de cei unsprezece, mai fricoşi decât oricine?
A trecut o strajă-n noapte… Încă una a trecut… Zorii încă plini de vise dau întâiul lor salut. În văzduh, oştiri de îngeri un trimis din cer aşteaptă Şi-n această clipă sfântă nu se mai aude-o şoaptă. Iată-l, vine ca un fulger, şi mai repede, ca gândul! Într-un alb veşmânt coboară pe pământ, cutremurându-l. Unde sunt acum ostaşii şi-ale lor viteze săbii? Chiar oştirile de demoni au zburat ca nişte vrăbii. Stânca sare ca o frunză smulsă de-ale toamnei salturi Şi se prăvăleşte-n zgomot fugărind ultimii martori. Cu un tunet plin de viaţă, cu un glas puternic foarte, Solul Majestăţii Sfinte cheamă pe Iisus din moarte. Glasul lui pătrunde firea până-ntr-a ţărânii pace Şi-un alt înger se coboară şi din pânze Îl desface. Iar Iisus, izvorul vieţii, iese plin de biruinţă; Chipul Lui nu mai arată nici un semn de suferinţă. Dar în palmele-I rămas-au semnele purtării noastre. Niciodată nu vor trece, vor sclipi ca nişte astre. Căci acolo e ascunsă a iubirii Lui comoară, Şi de-acolo primim totul, orice cânt sau primăvară. Întinzând a Sale braţe către cerul infinit, El vesteşte cu putere al mormântului sfârşit.
Precum soarele inundă în lumină faţa firii, Va rămâne-n toate, veşnic, marea jertfă a iubirii. Lucrurile dintâi vor trece, orice rău va fi uitat, Şi în toate va rămâne doar Christos cel înviat! Aprilie 1969 Psaltire
BetelAş vrea să-mi fac în casă un Betel, Un loc care să fie cel mai sfânt. Când zorii-mi fac întâiul lor apel, S-aduc acolo-n taină, primul gând.
La capătul de jos al sfintei scări, Vreau rugăciunea mea s-aduc fierbinte, Pe care îngeri sfinţi cu-a lor cântări S-o-înalţe spre aducere aminte.
Nu sunt profet şi nici reformator, Sunt doar un copilaş, un băieţel. Dar ca s-ajung un sfânt biruitor, De azi mi-aleg un colţ pentru Betel.
Purtat de mâini cereşti, pe trepte noi, Doresc s-ajung odihna cea de sus, În vârful vieţii, nevăzut de noi, La slava părtăşiei cu Iisus. Iunie 1984
Rugăciunea lui Daniel O, Doamne, către tronul Tău de har Deschid fereastra inimii zdrobite, Departe de al patriei hotar, În miezul unei lumi nelegiuite.
Am înţeles din cărţi, din profeţie, Că ziua rezidirii e aproape Şi iar mi s-a trezit speranţa vie Pe care anii n-au putut s-o-ngroape.
Dar, Doamne, am făcut atâtea rele, Ne-am răsculat şi ţi-am călcat Cuvântul. Ruşinea noastră cine s-o mai spele, Că ne-am făcut de râs în tot pământul!?
A Ta este dreptatea, drept ai fost, Că n-am primit pe robii Tăi prorocii. Mai marii ne-au tot pus la adăpost Să nu-Ţi pricepem frământarea vocii.
Cu regii şi cu preoţii în frunte, Trecut-am peste Lege în păcat. Şi tinerii şi tâmplele cărunte În aşteptarea Ta Te-am înşelat.
Ruşine nouă, astăzi, când culegem Blestemul semănat de generaţii. O, poate nu-i târziu să înţelegem Că noi suntem aicea vinovaţii!
Şi-acuma, Doamne, Dumnezeu al milei Care ne-ai scos pe vremuri din Egipt, O, iartă-ne şi adu zorii zilei Peste Sionul dărâmat şi fript!
Nu prin al nostru merit îndrăznim, Ci prin dreptatea Ta şi-al Tău renume, Căci ai promis că din Ierusalim Vei lumina cu har întreaga lume.
Ascultă, Doamne! Doamne, ia aminte! Nu zăbovi să-Ţi împlineşti cuvântul! Din straturi de ruini şi oseminte Să-nvie Casa Ta şi tot pământul!
Cântare de argintAl Tău, numai al Tău aş vrea să fiu, Şi de-aş putea s-adun ce-am vânturat, Să mai câştig din vântul spulberat, Când ceasul lumii bate a târziu!
Ci iartă-mă, Tu, Doamne, înc-odată; După dreptate, iată-mă că pier, Dar după mila Ta nemeritată Salvează-mă şi-înalţă-mă la cer.
Sau, mai degrabă, toarnă-n mine cerul, Focul dintâi şi-o lacrimă de preţ. Priveşte-mă, topeşte-mă-n misterul Iubirii Tale, ca să nu îngheţ.
O, iată-mă aici, la voia Ta. Aş vrea, Stăpâne, să mă iei la Tine. Am obosit de muncile din mine Şi pace nu găsesc altundeva.
Sfinţeşte-Mi ochii, orb faţă de lume Să fiu şi treaz pentru Cuvântul Tău. Viteaz ca să spun binelui pe nume Şi răului să nu-i spun decât rău.
Răzbate Tu prin pavăza de ceaţă În care mulţi ne credem fericiţi; Profeţii Tăi trimişi de dimineaţă Să nu mai stea-n capitole păziţi,
Ci să se scoale şi să-nfrunte zeii Care se bat pentru coroana Ta, Pe-aceşti Nimrozi nerozi, pe derbedeii Scandalizaţi de flamura de nea.
Întoarce-Te în viaţa mea, Stăpâne, Şi pune viaţa Ta în aceşti psalmi, Ca până-n ziua zilelor de mâine Ochii credinţei să-mi rămână calmi. Decembrie 1977
Cântare de piatrăOricâte săbii negre îmi vor străpunge duhul Şi dacă totdeauna va fi umbrit văzduhul, De n-aş vedea cu ochii prin fumul de pelin Şi mi-aş mânca pezmetul cu lacrimi şi venin, De m-ar izbi în suflet blesteme şi defaimă Şi inima s-ar face un munte alb de spaimă, Dac-aş striga într-una şi Tu nu mi-ai răspunde Şi tot mai mult în nouri şi-n gheţuri Te-ai ascunde, Dacă-aş rămâne singur – să nu m-asculţi ce-Ţi spun – Şi m-ai zdrobi cu totul pân-aş cădea nebun, Şi dacă gândul cărnii s-ar răscula-mpotrivă-Ţi Ca să se-ntoarcă-n mine cu patimă de crivăţ, Tot aş găsi motive să nu Te părăsesc, Să nu arunc nădejdea prin care azi trăiesc. Mai bine o celulă de neagră puşcărie Decât să pierd vreodată nădejdea-aceasta vie! Ca Urie Hetitul, ce nu putea pleca, N-am să mă mişc, Stăpâne, de-aici din poarta Ta. Căci simt aproape laţul şi hoardele de iad Se năpustesc asupră-mi, cu chiot, ca să cad. Şi n-am în mine prieteni şi nu sunt nici afară Din cei ce pot să-mi poarte penibila povară. Voi stărui la poartă pân-oi ajunge altul, Ca iarba ce străpunge cu firul ei asfaltul. Cu-atât mă ţin mai tare, cu cât ştiu că nu pot Şi-aştept doar de la Tine speranţele şi tot… Nu te-ntrista de cântul acesta ca de piatră, Ci vindecă-mi Tu pieptul şi fruntea idolatră. 6 martie 1978
Ruga tâlharului pocăitCând vei veni cu miile de îngeri, Cu zeci de mii pe argintiul nor, Când vei seca şuvoaiele de plângeri Şi orice chin şi orice fel de dor,
Când serafimii Îţi vor da mărire, Cu feţele de fulger şi de vis Şi când a noii lumi nemărginire Va licări în ochiul meu deschis,
Când oamenii s-or veşteji de groază, Cu mintea rătăcită alergând, Să nu mai simtă candida amiază A revenirii Tale pe pământ,
Când idolii din inimi şi din lume Vor fi zvârliţi în al ruşinii val Şi, Doamne, atunci când numai al Tău nume Va fi-nălţat pe buze, triumfal,
Când te-oi vedea în alb ca de zăpadă, Cu slava câştigată jos la noi, Când cei ce te-au străpuns or să Te vadă Ca Dumnezeu al veacurilor noi,
Când voi privi în palma Ta de carne Rănită de păcatul meu amar, În ziua când nimic n-o să mai sfarme Iubirea Ta pentru un biet tâlhar...
Da, vei veni atunci şi mulţi cu Tine, În jurul Tău vor căuta să stea, Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de mine, Când vei veni-n împărăţia Ta! Oct. 1970
În fiecare zi cu DomnulÎn fiecare zi cu Domnul meu, Aş vrea ca şi Enoh să-mi fie viaţa Să-mi înflorească sufletul mereu, De câte ori Îi caut zilnic faţa.
Văzduh de liberare să respir Şi, captivat de-a Lui seninătate, Să-ngenunchez odată ca martir, La un amin de doruri mângâiate.
În fiecare zi să mor răbdând, Ca Duhul Lui în mine să trăiască Şi la Cuvântul Lui să plec oricând, Zorit de-a Lui iubire-mpărătească.
În fiecare zi-n odihna Lui, În fiecare zi în bătălie; Spre vârful umilinţei să mă sui, Spre viaţa care moare ca să-nvie.
Cu El să merg la lucru şi în somn, Cu El să mă trezesc şi să mă laud, Iar dacă-L pierd, nu-mi oferiţi alt Domn, Căci numai pe Iisus doresc să-L caut.
Cu El în adevăr, cu El în planuri Şi-n amintiri din zile de demult. Să trecem astăzi, liniştiţi prin lanuri Şi, secerând, porunca să-I ascult.
Ajută-mă, o, Doamne, să merg zilnic Cu Tine, nu doar petice de timp, Ci să-Ţi jertfesc minutele nesilnic, Şi fără amânări sau contratimp.
Ajută-mi Tu dorinţa fără grai, Ajută-mi cântul ce-a rămas suspine, Ia-mă de mână, du-mă ca prin rai, În fiecare zi să zbor cu Tine! Decembrie 1982
ConsacrareÎn seara lumii am venit la Tine, În rugăciune Ţie să mă dărui. De-atâta vreme-ai tot strigat spre mine Şi te-am lăsat atâta timp să stărui…
Dar astăzi mi-e ruşine şi mă doare Că Te-am ţinut afară, la distanţă, Şi vin acum smerit, în consacrare, În ultim ceas de har şi de speranţă.
În seara lumii am venit să-Ţi dau Inima mea şi buzele şi totul, Să scoţi din ele duhul lui Esau Şi slujba ascultării ca robotul.
Lucrează Tu prin mine pacea Ta Şi împăcarea altora cu Tine! De azi aceasta-i bucuria mea, Să calc mereu pe urmele-Ţi divine. Noiembrie 1988
Rugăciune de mamăLa miezul nopţii am venit să cer Mai mult din Duhul Tău, mai multă milă, Ca să pătrund adânc al tău mister Şi proaspătă să fiu ca o zambilă.
M-aşteptă-nfometate nişte inimi, Nu de străini, ci pruncii mei iubiţi. De câte ori n-am plâns şi plâng în sine-mi Că aş dori să-i fac mai fericiţi.
Şi vin la Tine-acum, în miez de noapte, Prietene Iisus, căci ai promis, Să-mi dai Tu preaiubire, să-mi dai fapte, Să fac din casa mea un paradis.
Vreau pentru soţul meu credincioşie Şi aurul iubirii pentru cer. Vreau să învăţ a crucii poezie, S-alung din casă vorbele de fier.
Vreau pentru soţul meu seninătate, Întâmpinări cu har şi cu cântări. Din casa mea să curgă-n veci dreptate Şi dor de cer şi sfinte căutări.
Ascultă, Doamne, stăruinţa mea, Să potolesc această mare foame… În miez de noapte-arată-Ţi slava Ta, Prieten bun al fiecărei mame! Ian. 1989
Urmând MieluluiUmblând cu El în fiecare zi, Păstorul Miel mă duce la păşune. Şi nu sunt singur eu, ci multe mii, Căci mare e oştirea celor vii, Ce numai adevărul au a-l spune.
Umblând cu Domnul, fără vicleşug, Stau sub smochin şi cercetez Cuvântul, Şi inima îmi arde ca un rug. Unde-aş putea de Duhul Lui să fug? Când slava Lui va umple tot pământul?
El îmi deschidea mintea să-nţeleg Minunile Scripturilor uitate, Şi taine vechi cu Domnul le desleg, O, ce frumos e Adevăru’-ntreg – Dar totdeauna-i taină jumătate–!
În fiecare zi la apa vieţii, În fiecare zi sub crucea Lui. Aceste vremi le aşteptau profeţii, Sculându-se din zorii dimineţii, – Căci cei ce dorm, sunt orişicând destui.
Chiar lucrul trecător merge mai viu, Şi banul mai curat mă reprezintă. De poftele din lume nu mai ştiu, Şi socotesc venite prea târziu, Ispitele ce inima-mi alintă.
La capătul de dincolo al căii, Cu Mielul Crucii voi umbla şi-atunci; Voi sta la masa Lui de-a lungul văii, Aşa cum azi, prin mijlocul văpăii Trec, împlinind măreţele-i porunci.
Cu Domnul meu în fiecare zi... – O, de n-ar fi aceasta o minciună! – Cu El am învăţat a vă iubi, Cu El nu mă mai tem a sărăci, Doar să rămân cu Domnul împreună!
Aş vrea să Te urmez oriunde mergi, – Dar nu cum a promis odată Iuda, – Iisuse ce păcatele îmi ştergi, Mă mustri iar, dar ştiu că mă-nţelegi: Tu eşti odihna mea de toată truda.
Tu eşti cu mine, viziunea mea Şi planul meu, şi imn de-apocalipsă, În noaptea grijii Tu-mi eşti sfântă stea, Tu-mi eşti veşmânt de har şi osana, Ca să nu fiu cumva găsit cu lipsă.
Nu sunt mai tare decât Petru, eu, De-aceea Îţi cuprind piciorul, iată! Nu garantez pe simţământul meu. Dar să te părăsesc în ceasul greu? O, niciodată, Doamne, niciodată! Decembrie 1982
MaiestateIată-mă Doamne-naintea tronului Tău, Ca să mă-nchin în ceasul vegherii curate. Florile negre cu-adânci rădăcini către rău Nu le mai ud cu lacrimi de rea pietate. Iată-mă, Domne, salvat cu privirile Tale, Din deznădejde şi false nădejdi temporale.
Peste adâncuri voi trece, prin cumpăna nopţii – Apără, Tu, pe cine-ai iubit şi chemat!– O, dacă teama cu nelegiuite emoţii, S-ar nărui peste freamătul ei blestemat! Biruitor voi rămâne atunci în lumină, Urmă a paşilor Tăi, cu inima plină.
Ca de noroi noaptea acoperă toate Câte-s din lume, câte se-ncing de sfârşit. Doamne, aşteaptă-mă, smulge-mă Tu din păcate, Dă-mi mâna Ta, încă un pas şi-am ieşit! Iată-mă Ţie, vinele muşchii şi nervii, Împovăraţi de har, să Te-asculte ca servii.
Iată-mă, Doamne, salvat prin minunile Tale! Bunul meu plan mă-mpingea înainte spre iad. Tu ai venit, ca o piatră oprită în cale, Venită la timp, să mă facă o clipă să cad. Vindecă-mi, Doamne, sufletul plin de ruşine, Împărtăşeşte-mă Tu cu iubire de Tine. Fă-mă statornic în Tine, în lumea de soare, De unde s-aduc printre semenii mei vindecare.
Multe aş vrea să-Ţi vorbesc, şi s-ascult mai ales, – La tronul Tău nu-i niciodată furtună – Din pomul vieţii fructe de preţ am cules – Din tronul Tău nu izvorăşte minciună– Deschide-mi Tu poarta cetăţii de aur, Du-mă acolo în ne-nchipuitul tezaur. Du-mă acolo, cu inima toată, cu duhul, Ca să nu văd şi să nu mai aud altceva. În jurul meu umple de Tine văzduhul, Tot mai aproape să fiu de inima Ta.
Psalm de lutObosit de mine însumi şi de lume Şi prăbuşit, mă mir, că îndrăznesc la Pomul Vieţii să mai sper. Iubit, chiar renumit şi totuşi fără nume, Tânjeam să moştenesc un colţ de cer.
Dar, iată-mă înfrânt, mereu înfrântul, Căutător de toate, de nimic, Căutător de pace, de perle, de avântul Ce, fără rost l-am risipit, de mic.
Da, iată-mă înfrânt şi ruşinat, Cu lecţia mereu aceeaşi, ne-nvăţată, Mereu absent, mereu întârziat, Târându-mi inima-ngheţată.
Un munte de ocară-mi stă în cale, Un zid de îndoieli şi de furtuni. Voinţa mea încearcă să se scoale Şi prea aştept, prea nu aştept minuni.
O, Dumnezeu al milei şi-al răbdării! O, Paradis dorit, visat, pierdut! M-aş prăbuşi de tot sub gheţurile uitării, Dar steagul Crucii mă tot strigă, mut.
Şi zic: O, ia-Ţi Tu Domne împărăţia! Sunt mulţumit că în curând vei reveni, Triumfător şi drept şi dominând vecia, Chiar dacă eu, acesta, voi pieri !
Dar cum să pier? O voce mă tot cheamă, Spunându-mi că sunt încă fiu dorit, Şi nu-i nevoie să aştept cu teamă Căci îmi va lua Iisus întreaga dramă, Chiar azi, atât de-aproape de sfârşit.
Mă scol, plecând cu sfântă cutezanţă, Pe calea care urcă tot mai sus. Şi, din trecut răzbind, îmi dă iarăşi speranţă, Lumina revenirii lui Iisus! Ianuarie 1987
O, Duh de har prea plinO, Duh de har prea plin, Dumnezeiesc mister, Să-mi umpli pieptul de amin, Să mă conduci la cer.
Ca soarele-nfocat, Fierbinte, raza Ta Mă-nvăluie cu dor bogat, M-atrage-n miez de stea.
Talazul ’nalt stă calm, Nu cad sub al lui bici. Chiar miezul nopţi-i plin de clar, Când harul Tău e-aici.
O, Duh de har prea plin, O, preaiubirea Ta, Ce toarnă jertfă şi amin La rădăcina mea !
A doua rugăciune Stăpâne, Domn al Slavei, Atotputernic Tată, Tu ce trimiţi spre stele lumina Ta curată, Şi cu puterea-Ţi mare, menţii oştirea lor, În faţa Ta cu frică îmi plec al meu picior !
Eu nu Te-aş înţelege de mi-ai vorbi prin tunet, Căci doar m-ar umple groaza la-l vocii Tale sunte, Dar, iată, că acuma, aşa cum sunt – ţărână – Eu înţeleg că-n toate e veşnica Ta mână.
Da, Te aud mai bine când îmi vorbeşti în şoapte, Când ziua se preface încet-încet în noapte, Când printre ramuri, luna, cu chipul ei de jar, Aprinde cu o rază al crângului hotar,
Când se întorc păstorii cu turmele în văi, Cu urmele-nserării pe feţe, în văpăi, Când crinii din grădină parfumul şi-l înalţă, Ca semn că-n cupa albă ai pus un foc de viaţă,
Când din adânc de neguri se-arată constelaţii Ca nişte diamante prin nesfârşite spaţii, Când în abis scânteie măreţul Orion Şi alte mii de pulberi, atom lângă atom,
Sau când adoarme lacul sub insule de nufăr... Oricât aş fi de vesel, sau întristat şi sufăr, Şi de se-abate-n suflet neliniştea vreodată, În liniştea naturii văd numele Tău, Tată ! 28 august 1969
A treia rugăciune
Priveşte spre mine Părinte din slavă, Eternule Domn al luminii celeste. Îndreaptă-Ţi spre mine privirea suavă Şi- alungă-mi din inimă teama grozavă Că multă mai este.
Să piară chemarea adâncului mare Şi orice-ntuneric sau umbră de nor. În clipele luptei răsai al meu Soare, Cu raza Ta dulce pe valuri amare S-alini orice dor.
Nu cer voluptatea umblării deşarte, Ci-n freamătul vremii un spirit să-mi dărui, Să-nving cu tărie furtuna de moarte Şi glasu-i ce-n suflet doar neguri împarte, La Tine eu stărui.
Acesta mi-e visul. Suflarea-Ţi curată S-aprindă în mine arome de har. Şi orice simţire o vreau liberată, Puternică-n fapte şi nevinovată, Puternică-n dar.
Ah, cine sunt eu să-Ţi aştept mângâierea Şi buna-mi speranţă cu ce s-o plătesc ? Îndură-Te iarăşi şi frânge-mi durerea, Fă-mi, Doamne, şi mie aşa cum Ţi-e vrerea Şi sfatul domnesc.
Eu nu am putere, căci totul e-n Tine. O, vindecă inima mea pentru veci! Tu, Doamne, ştii totul, căci şi pentru mine Urcat-ai a Gólgotei-nalte coline Pe aspre poteci.
Condu-mă la Tine, izvor de iubire, Tu veşnic al laudei mele stăpân! Condu-mă-n a raiului sfântă umbrire, Ca numai în Tine să am fericire Şi-aşa să rămân. 12 Aprilie 1970
A patra rugăciuneO, de s-ar deschide cerul şi Te-ai coborî în slavă, S-ar aprinde înălţimea de splendoarea Ta grozavă Şi s-ar despica în două munţii în cuprinsul lor… De lumina Ta s-ar umple Muntele Măslinilor.
O, dac-ai veni la mine într-o seară, pe la cină, Eu Ţi-aş dărui cu totul inima-mi de pace plină! Să privesc odată chipul care-a suferit dispreţul, Pentru fericirea noastră a plătit cu sânge preţul.
Mă gândesc ades la Tine, la iubirea Ta adâncă, La fântâna apei vieţii ce mai izvorăşte încă. Doar un pas am mers spre Tine, şi atât m-ai răsplătit, Cum în inima-mi de carne nu m-aş fi cândva gândit.
Dacă voi intra vreodată în a nemuririi spaţii, Ca în lumea înnoită îngerii să-mi fie fraţii, Numai prin a Ta iubire voi păşi în veşnicie, Tu-mi vei fi şi-acolo, Doamne, cea mai sfântă bucurie.
Ah, putea-voi eu, vreodată, să plătesc a Tale haruri, Să-Ţi întorc, putea-voi, oare, rodu-atâtor mii de daruri? Ştiu, doar prin a Ta putere văd şi ochii mei lumină, Şi-or vedea cu mult mai bine să-Ţi dea jertfa lor deplină,
Când se va deschide cerul, când vei reveni în slavă Şi când idolii din inimi s-or preface în otravă. Când cei alungaţi de lume vor vedea-mplinitul vis Ca să guste fructul vieţii în doritul Paradis.
Astăzi vezi a mele lacrimi. Tu ştii, nu sunt în zadar. Dă-mi puteri, Te rog, să birui viitorul ceas amar. Şi când razele străine mă vor doborî pe cale, Să întinzi şi peste mine áripa-ndurării Tale. Iunie 1970
Dreptatea Lui Cum aş putea eu, păcătos din fire, Ce port în sânge răul tot, perfid, Să intru strălucind în nemurire, Sau numai pentru ea să mă decid?
Cum aş putea eu, sclavul îndoielii, Al temerii de moarte şi-al mândriei, Să ies din iadul unde zac rebelii, Să cuceresc un rai şi-o veşnicie?
Cum aş putea eu, egoist „selfsibil”, Să scap de mine însumi ca de-o haină, Să mă arunc deodată-n imposibil, Sau, fără aripi, să mă-nalţ spre taină?
Cum aş putea ca viaţa mea pătată S-o schimb pe una candidă şi pură? Ce dar sau ce pedeapsă, câtă plată Să dau, s-ajung o nouă creatură?
O, numai harul Lui mă dezrobeşte, Salvarea mea e în dreptatea Lui. Şi, prins apoi în al iubirii cleşte, La forja Sa, căci altă cale nu-i.
Deci las pretenţii, las dreptatea mea, Şi las chiar viaţa! Ce s-aleg dintr-însa? Căci m-a vrăjit Iisus cu vorba Sa; El va fi chipul meu, eu numai pânza.
În curtea Sanctuarului, Calvarul, Îmi e altar şi monument de slavă. Acolo Christ mi-a ispăşit amarul, Când a golit paharul cu otravă.
De-aceea zilnic vreau să mor cu Domnul, Ca, liber să trăiesc, totuşi nu „eu”! Ci „El” în minte să-şi înalţe tronul, Să mă sfinţească prin Cuvântul Său. Februarie 1985
Hoc signo vinces
Biruitorul! O, ce nume nou m-aşteaptă; nu voi mai fi cel care ţine lumea de călcâi… Desăvârşit în cugete şi-n faptă, prin har şi suferinţi, spre tronul Lui.
Să iert cum a iertat şi Domnul gestul piroanelor când L-au răzbit flămânde, să cuceresc fără întoarceri Everestul răspunsurilor totdeauna blânde;
Nu voi mai fi copil al înserării şi jucăria tristă-a nimănui. În lupta încleştată, prin credinţă,
triumf din cea mai stearpă neputinţă… Biruitor! Sub soarele veciei să port pe frunte autograful Lui... Februarie 1985
ProbozeniiO haină O haină, doar o haină ca să-ţi îmbraci făptura Şi să-ţi descoperi astfel tot duhul şi măsura.
Neascultând, strămoşii pierdut-au haina sfântă; Noi moştenim ruşinea şi voia lor cea frântă. Ce goi venim pe lume, la piele şi la minte, Şi goi suntem de credem că slava stă-n veşminte! Când haina ascultării o lepădăm în grabă Şi punem haina lumii ce-n lume se întreabă, Suntem tot fii ai cărnii, tot spiţa lui Adam, Cu şorţul necredinţei purtat din neam în neam. Cum aş putea să stărui că sunt creştin şi lupt, Când hainele dreptăţii le port.... pe dedesubt? E-adevărat, dreptate nu voi avea din haine, Nici din porunca Legii păzită până-n taine; Doar harul, numai harul mă scoate din ruşine, Învăluindu-mi viaţa în izbăviri depline. Dar harul nu-i un petic ca să-mi cârpească viaţa Sau lipsurile hainei, când nu iubesc povaţa.
Nu, Legea nu se schimbă; croiala ei de veci O împlineşte harul – cu el te-mbracă, deci! – Căci harul nu se-ndoaie după sentinţa modei, Ci zilnic dă putere credinţei şi metodei. Cât eşti în şcoala vieţii, învaţă să te-mbraci, Pe tine şi pe-ai casei, apoi pe cei săraci.
O haină! Doar o haină! Ce predică rosteşte! Ea spune cum te cheamă, ce duh te stăpâneşte. Chiar dacă-odată minte, tu spune adevărul, Croindu-ţi haină nouă precum aşteaptă cerul. O haină! Pentru-o haină, poftirea lui Acan I-a prefăcut coliba în stog de bolovan. Asemeni lui, când haina te-arată drept haldeu, Nu poţi să spui, măi frate, că eşti din Dumnezeu! Şi-n ziua când tot gândul se va fi dat pe faţă, Ţi-o vor stropi cu sânge talanţii grei de gheaţă.
O haină doar, o haină! Destul ca să te piardă… Vezi, când ţi-alegi modelul, tresari şi fii în gardă! Bucureşti, Martie 1980
Sărac cu duhul E greu să intri-aşa în ceruri ca dromaderul printr-un ac. Gândeşte-te, laodiceene, n-ai fi ferice mai sărac? Te simţi prea sigur fără Domnul, cu duhul ghiftuit de lume; Tot rătăcind prin ale tale, tu ţi-ai uitat măreţul nume. Tu ai uitat că Împăratul venit din ceruri pe pământ, A fost sărac, smerit cu duhul şi umilit până-n mormânt. Ar fi putut zidi cetate cu turnuri de filozofie, Dar, cu această trudă-înaltă, mi-ar fi adus salvare mie? Ar fi putut să ne uimească şi apoi chiar să ne înspăimânte, Turnând ştiinţă peste oameni, ca ei spre stele să se-avânte. I-ar fi rămas prin cărţi cuvântul şi nume mare de savant, Iar lumea? După două veacuri s-ar fi făcut fum şi neant ! Sărac a fost, n-avea nimica. Şi chiar de-ar fi crescut în aur, N-ar fi turnat viţelul-idol, nici nu l-ar fi făcut tezaur. Da, El s-a mulţumit cu lemnul şi cu virtutea care-l duce, Şi l-a cioplit o viaţă-ntreagă, pân-a făcut din el o cruce. Celor de azi, bogaţi cu duhul, le pare crucea cântec straniu. Au bani şi tehnică, de-aceea toarnă viţelul de uraniu… Iar cei ce n-au aşa ispite, au un biet sâmbure de „eu”, Pe care-l îngrijesc cu teamă să ţină loc de Dumnezeu. Totuşi, a fi sărac cu duhul nu-nseamnă, frate, să fii prost, Căci ignoranţa e mai scumpă, te duce la mai mare cost: Dar nici să crezi ca pe-o Scriptură ştiinţa luată de la om. El doar se laudă cu multe, dar n-a creat nici un atom, Ci doar amestecă şi taie din faptele lui Dumnezeu Şi îţi întinde apoi fructul ştiinţei binelui cu rău. Când simţi că fumul violenţei împute arogant văzduhul, Să zici în mintea ta: „Ferice de omul cel sărac cu duhul!” Da, să nu crezi că Domnul cere să fii umplut de neştiinţă, Dar pleacă-te şi tu, ca Newton, în rugăciune de credinţă. Cu cât vei fi copil la suflet, cu cât vei fi mai gol de tine, Va încăpea mai mult în minte ştiinţa cea numai de bine. Nu te-nălţa pe picioroange de slove goale şi hârtii; Ci pune talpa ta în iarbă, că-i fără margini ce nu ştii. Martie 1978
Cuvintele zilelorDin florile trezite în suflet la lumină, Pe cea mai preţioasă păzeşte-o Tu deplină, Iisus, doar pentru Tine să se desfacă vie, Să facă voiei Tale crescândă bucurie. E floarea închinării, a arderii supreme Şi-a geloziei Tale ce-o porţi de-atâta vreme. Oricum va bate vântul, ea nu se v-a-nclina Decât la frumuseţea şi trăinicia Ta. O, întăreşte-o-n Tine prin seve şi lumini, Pe rug să-i stea de gardă batalion de spini. Ba încă ea să-Ţi fie tăişul scos din teacă, Atunci când frontul luptei pe-aici va fi să treacă.
Eu am şi azi nădejde că mă vor înţelege. –Busola conştiinţei la toţi ne este lege – Şi totuşi, ce durere să vezi, din mii de vase, Că doar puţine, Doamne, au drumuri sănătoase! Acolo este nordul, spre el arată acul, Când cu răbdare-nlături minusculul obstacol – Un praf rămas sub geamul necurăţat de ani, Vă va schimba destinul pe mare, căpitani!– Dar ei, treziţi o clipă se-ntorc pe altă parte, Vrăjiţi de steaua morţii şi-a spumelor deşarte. Luptându-se cu zorii, ai somnului eroi, Răspund din vis alarmei cu salve de noroi.
Aşa trec zile multe şi trec cu ele anii, Tot programând păcate urmate de litanii. Priviţi în urmă, oameni, la cei de altădată; Păcatul lor cu faţă aproape neschimbată Trăieşte şi acuma, e-acelaşi şarpe fin, Cu-a lui otravă forte ce o simţim din plin. Ah, taina nedreptăţii nu-i undeva, afară, Ci e-nnăuntru, vie, nebănuită fiară. De ce să ne mai temem că ne-or mânca străinii, Că ne vor rupe carnea pustiile şi spinii, Când repetăm povestea ce ne distrează-n van, Primind la stână lupul hirotonit cioban?
Nu vă miraţi de-o vorbă ce n-o mai spun în şoaptă – S-audă surzii, orbii să vadă că e dreaptă.– De-aceea vă jur astăzi pe numele de fraţi, Pe-aceşti prooroci de dulce să nu-i mai ascultaţi. Primiţi, o, mai degrabă acest potir de soare, Această rană sfântă, această vindecare. Căci nu v-am scris cu pana muiată în oţet, Nici ca să mă dau mare – abia de sunt poet! Şi chiar în taina artei, aceia sunt înalţii, Ce spală cu iubire picioarele la alţii. – Ah, astă demnitate întâiul de-aş avea, Ca să nu pier în haos străpuns de pana mea!–
Aşa trec zile multe şi trec cu ele anii Spre ultima răsplată la capăt de strădanii. E-adevărat, dreptate nu vom avea din Lege, Dar cine simte gustul – nevoia!? – să dezlege Sigiliul ei de aur prin care ne-am legat? Sau am găsit salvarea de Lege în păcat? Şi dacă prin credinţă se dă, ca o favoare, O va avea acele ce ştie că n-o are. Da, ni se dă de milă că suntem păcătoşi, Nu ca să ai motive păcatele să-ngroşi, Nu ca să te simţi liber, şi-n focul lumii, oh, Să-ţi dai până şi fiii ofrandă lui Moloh!
Iar altul plânge-n taină şi mâna când ţi-o strânge El poartă chiar şi-n palme sigiliul cald de sânge. Da, proba, ea va face alegerea din urmă, Doar sfânta judecată părerile le curmă. Mai bine-acum să tremuri, acuma plângi şi ţipă, Decât cu-ntârziaţii sosiţi după o clipă. Atunci cel care astăzi e sfânt prin închinare, Frumos ca un gând liber va trece, în picioare, Prin unduiri de harpe, prin roua din Grădină, Înconjurat de stele, de flori şi de lumină.
Ajută-mă Iisuse, ca să ajung şi eu, Prin lacrima căinţei să-L văd pe Dumnezeu. 1976
Ce-au văzut în casa ta?Poate-au intrat în casa ta, vreodată, Vecinii curioşi, sau oaspeţi rari. Intrând sfioşi şi cu privirea roată, Ei ţi-au citit din lucruri viaţa toată, Să-ţi vadă-n ele chipul cum apari.
Dar ce-au văzut în camerele tale, În mobila de lux, de zeci de mii? Deşertăciuni umflate, inimi goale Şi idealuri mici, materiale, Ce odrăslesc în suflete pustii.
Ce ai tu, mai de preţ, ca să le-arăţi? O garderobă plină de modele? De-aceste trecătoare zeităţi, Poţi inima şi ochii să-ţi agăţi ? Vezi să nu pieri şi tu, cumva, cu ele !
Fii sigur c-au văzut de la-nceput, Pe tronul lui înalt, televizorul, Hipnotizând cu jocul lui plăcut, Ca să te-nveţe-atât de prefăcut Prostia şi desfrâul şi omorul.
Ce şoapte-aud străinii-n casa ta? Vorbiri de rău şi certuri înfundate? Te-aud ţipând pe tine sau pe ea Şi înţeleg ’nainte de-a intra, Că eşti, aha! creştin pe jumătate...
La masa ta, ce văd cei invitaţi? Credinţă, raţiune, ascultare? O dietă pentru oameni luminaţi? Sau gust barbar care aduce-n fraţi, Nelinişte şi somn la adunare.
Iar în garaj, mai ai o biruinţă Să le arăţi, pe zeul tău temut, În timp ce-n cer stă scris: „nechibzuinţă”. N-ai fost misionar, nu ai credinţă; Le-ai arătat şi tu, doar ce-ai avut ! 1982
InfluenţaInfluenţa e parfumul, mirului tăcut, amar, Ce se-mprăştie departe în curent sporit de har, Influenţa e sămânţa, aruncată printre oameni, Ce rodeşte pentru viaţă, sau spre moarte, precum sameni.
Influenţa e lumină, influenţa e-ntuneric, Ea e-n lume ca o coadă de balaur luciferic, Orice faci şi orice sufli se înscrie-n concurenţă: După moarte, neuitată, fapta are influenţă.
Influenţa e săgeata ce-l ajunge pe străin, Sau e raza de nădejde, care-i duce la senin. Influenţa e nectarul picurat în jgheabul lumii Sau duhoarea otrăvită ce va doborî pe unii.
Mulţi doresc un nume mare, influenţă ce răsună Dar la bara judecăţii se întreabă dacă-i bună. Vezi de treaba ta cu grijă, fii corect în cele mici, Şi-ţi va creşte influenţa ca la sfinţi şi mucenici.
Iar când vei purta ocara pentru Cruce cu răbdare, Poţi să ştii atunci, că-n lume influenţa ta e mare. Nu uita, se-nregistrează tot ce spui şi tot ce... taci; Pentru cei ce lângă tine, tu răspunzi de tot ce faci.
Influenţa este lanţul ce te leagă de mulţime, Pilda care-i mântuieşte sau i-mpinge către crime; Cu cât ţi s-a dat mai multă, cu atâta vei răspunde. Cântăreşte-ţi influenţa, om al Bibliei – oriunde! Decembrie 1984
Bârfa Mai rea decât fumatul, mai ieftină ca berea Şi care-ţi bea, şerpeşte, încet-încet, puterea, Aceasta este Bârfa, păcatul cel sus pus; Să facem adunare şi să-l vedem exclus. Iar dacă vreun frate va mai cânta la fel, Vom spune fără milă: „Afară şi cu el!”
Ca banul dat în taină, care-l primeşte târfa, Ca lozul cu nimica e vorba rea şi bârfa. Ca porcul de spurcată, ca boala fără leac; În judecata mare o dau: ce să mai tac? Căci ea ne roade casa încet ca igrasia, Setoasă ca ciuperca şi mândră ca prostia. Ah, arătaţi-mi unul curat de-această vină, Să stea aici în faţă, ca să ne dea lumină!
Şi tu, nu te mai plânge că te-au vorbit de rău! Poate că meriţi frate – nu ştie Dumnezeu? Şi ştii şi tu că-atuncea, ba chiar şi altădată Ai pălmuit pe altul şi-acum îţi iei răsplată. Iar dacă crezi matale că eşti nevinovat, Întoarce-ţi iar obrazul, de-l ai şi-i botezat.
Iar tu, care într-una pândeşti cusur la alţii, Mai bine taie-ţi limba şi mai iubeşte-ţi fraţii. S-o tai adânc, din carne, s-o smulgi din rădăcină, Din inima lipsită de soare şi lumină. De ce s-o plimbi ca musca prin aburi de gunoaie? Alungă-i bâzâiala afară din odaie! Că trântorul, de-i trântor, chiar de nu-ţi face miere, El nu aduce-n casă o altă neplăcere, Dar muştele îţi spurcă şi mierea dac-o ai; De-aceea bârfitorii nu vor intra în rai!
Salvează-mă, o, Doamne, de lepra limbii mele; Când nu se poate altfel, îndeamnă cu nuiele, Ca să-mi trăiesc credinţa ca florile de stânci, Să mă târăsc spre ceruri de-ar fi să urc pe brânci. Spre ţinta vieţi mele, spre ţara fără nori, Unde nu-s vorbe rele şi nici clevetitori. Eu voi vorbi de Tine, de mila Ta, de Cruce, De calea fără seamăn ce-n sânul Tău ne duce! Ca să mă saturi, Doamne, cu armonia Ta, Şi limba mea, salvată, cântarea ei să-Ţi dea! Septembrie 1982
Isaia 6Văzut-aţi voi vreodată serafimi Cu aripi de respect în adorare, Fiinţe coborând din înălţimi, Cu aripile până la picioare?
Văzut-aţi voi pe Domnul, Împăratul, Privindu-vă pornirile şi ochii? Aţi înţeles cum stă, ascuns păcatul În neglijenţa un simple rochii?
Aţi auzit voi laudele sfinte Înconjurând pe Domnul şi pământul, Când petreceaţi în şoapte de cuvinte, Necurăţind sabatele de-a rândul?
Voi n-aţi simţit balsamul bucuriei, Iertării, curăţirii de păcat? În faţa Majestăţii veşniciei, Simţirea voastră n-a îngenuncheat?
Nerânduieli, sau mode de prisos, N-aţi tresărit când cerul v-a văzut? De n-aţi primit mărirea lui Christos, Voi nu v-aţi închinat şi n-aţi crezut! Iunie 1984
LimbaLimba este pom de viaţă Sau e câmp de mărăcini. E o uliţă şi-o piaţă Cu neguţători străini.
Limba-i clopot viu de soare, Sau e gamă de nuiele. Ce blestem pentru popoare-i Pălămida limbii rele!
Limba leagă sau desparte, Limba-i viaţă sau e moarte. Multă lume şi mulţi zei, Cresc din rădăcina ei.
Limba-i fier de plug, cuminte, Sau e-o cruntă baionetă. Chiar de-o-nveţi în cele sfinte, Tot dintr-ale ei repetă.
Azi, aduc ca jertfă vie Limba mea risipitoare, Şi Te rog s-o faci să fie Ancoră-n adânc de mare.
Limba mea să Te slăvească Prin cuvinte sau tăcere; Sinceră şi românească Să aducă mângâiere.
Ca o punte, îndrăzneaţă Fă-o Tu spre inimi multe. Pune frâu şi pune viaţă Limbii mele, să Te-asculte! 4 Nov 1982
BaniiBani, bani, bani, Boală grea de mii de ani; Roade-n carnea omenirii Cancerul nelegiuirii. Îi aduni nenumăraţi, Mai munciţi, mai şi furaţi, Iată cât de mulţi duşmani: Bani, bani!
Au fost daţi ca semn al muncii, Al iubirii şi poruncii De a face numai bine Pentru-ai tăi şi pentru tine, Pentru văduve, orfani, Ţi-au fost daţi atâţia bani.
Egoismul, boală crudă, De avar, de hoţ şi iudă, Este-atât de răspândit! Pe bogat îl chinuieşte Pe sărac îl ispiteşte, Nici un suflet nu-i scutit. Sclipitori şi inumani: Bani, bani! (restul poeziei s-a pierdut)
Cultură Suntem făcuţi plugari de caractere, Să desfundăm înţelenite minţi. De-aceea studiem, prinzând putere, mai mult decât ni-i dat de la părinţi.
Suntem născuţi odată cu ştiinţa, În secolul năvalei de lumină. De-aceea noi ne întărim fiinţa, Turnând înţelepciuni la rădăcină.
Noi suntem ucenici ai veşniciei, Căutători de taine fără moarte. Clădim ca pe o sacră datorie Cultura cea din cărţi pe cea din Carte.
Ne trebuie ştiinţele naturii Ca să-L iubim mai mult pe Creator; Dar nu suntem vânduţi literaturii Sau altui fel de sorb înşelător.
Căci pasiunea noastră-i adevărul Şi numai adevărul e frumos, De-aceea arta noastră e mai clară, Fiindcă are-n centru pe Christos.
Iubim şi drumeţiile prin munţi, Şi evanghelizarea şi lopata, Dar nu uităm să adunăm sub frunţi Zidiri de diamant, ca să fim gata.
Istoria şi limbile ne-ajută, Să înţelegem bine profeţia. Căci doar având înţelepciune multă Poţi alunga orgoliul şi prostia.
Şi nu e lux cultura, ci e far: E-o datorie mintea să-ţi rodească, Să poţi să fii adevărat plugar De inimi şi de ţarină cerească. Mai 1988
Politeţea Politeţea este fructul, Este graţia iubirii… Vocea ei este culoarea Şi parfumul fericirii.
Căci pe lângă toată treaba Politeţea-i aur fin; Şi-i frumoasă; nu degeaba E de genul feminin.
Ea oriunde preţuieşte Cât un sac cu diamante, Căci în viaţă ne sădeşte Maniere elegante.
Este soră cu respectul şi cu amabilitatea. Politeţea e aspectul Ce-l îmbracă bunătatea.
Inima e-nşelătoare, Schimbă multe măşti pe feţe. Totuşi, ce ne-am face, oare, Fără sfânta politeţe?
Cui îi place să se poarte Ca un scit sau ca un urs, Va rămâne tot departe De al frumuseţii curs.
Ca o muscă ce nu ştie Nici ruşinea, nici nobleţea, Aşa este omul cărui Îi lipseşte politeţea.
El nu poate ţine rândul, Se sfieşte să salute, Tutuie pe toată lumea, Spune vrute şi nevrute,
Vâră nasul şi urechea Unde treaba nu-l priveşte, N-are simţul, n-are tonul, Nu-i dresat nici cât un peşte.
Decât fără politeţe E mai bine fără limbă. Să dea Domnul s-avem zilnic Acel har care ne schimbă. – Dacă nu ţi-a plăcut versul, Du-te, vere, şi te plimbă! Aprilie 1988
CăminAm văzut cândva o casă Fără vatră, fără fum, Era mândră, dar geroasă, Te simţeai mai bine-n drum.
Aşa este şi căminul Unde nu-i zidit altar. Neiubirea şi declinul Îl transformă în hangar.
Tot la trudă şi la muncă, Tot pe străzi şi pe şosea, Sub a grijilor poruncă Nu e timp a răsufla.
Ce folos de bani şi lucruri, Când nu ai altar în casă, Când n-ai timp ca să te bucuri De o clipă mai aleasă? Dec. 1988
EpistolăPe unde eşti, de nu te pot găsi? Prin ce boschet cu crengile ţepoase? Te caut, iar tu fugi, de ce să fii Chiar ultimul ce lumea rea s-o lase?
Te duci prin râpi şi spini de bună voie... Dar când vei vrea să ieşi, n-ai să mai poţi; Întoarce-te-n corabia lui Noe, Unde e loc şi astăzi pentru toţi.
Căci lumea se zoreşte de pieire, Grăbind mereu al zilelor soroc. Se-adună norii crânceni peste fire, Prevestitori potopului de foc.
Priveşti în urmă şi ai vrea să sorbi Din băutura morţii înc-o dată. Dar în curând, vei plânge, printre orbi, Ca şi Samson vei învârti la roată.
De nu m’asculţi băiete, când îţi spun, Mult nici în lume n-o să-ţi fie bine. Şi-n focul cărui suntem în ajun, Idolii tăi vor fi şi ei cu tine! 16 iunie 1978
ZâmbeşteMai strălucesc în lume frumuseţi pentru că Dumnezeu a zâmbit când a creat-o. Soarele acesta-i doar umbra Prea Fericitului, apele poartă ţăndări ale oglinzii Lui, Şi păsările chicotesc înviorate de acelaşi Spirit
Nu-mi spuneţi că Dumnezeu este acru şi pus pe gâlceavă, nu-mi spuneţi de Copilul Iisus că zâmbea doar amar, prea grăbit către Cruce şi Slavă! Nu-mi spuneţi că astăzi, din cer, El ne priveşte ca icoana unui Pantocrátor sevér.
El a plâns pe pământ, a postit prin pustii, dar acelaşi Iisus, vrăjiţi îi atrăgea pe copii.
Şi dacă martirii, pe vremuri, zâmbind împăcaţi urcau eşafodul, de ce să stai ca un lemn necioplit, să te vaieţi mereu şi să tremuri, afişând în priviri că nu eşti iubit?
Priveşte în sus, priveşte în jur şi zâmbeşte, smulge-ţi faţa din palme şi masca de sfânt şi fii ca un înger uman pe pământ, în lumea care te iubeşte, nu te iubeşte…
N-ai motive să cânţi? N-ai motive să speri? N-ai învăţat să te rogi, să primeşti şi să ceri? cât timp Dumnezeu n-a murit, cât timp Iisus al nostru trăieşte, chiar dacă trebuie să mai verşi lacrimi, zâmbeşte! 1992
Cinci fecioare (I)
Cinci fecioare pregătite cu făclii şi cu veghere, Pregătite pentru nuntă, dar nu pentru-ntârziere.
Sunt creştini ce vor iertare, vor coroanele de sus; Se gătesc pentru serbare, însă nu pentru Iisus.
Sunt creştini cu inimi sparte, şi cu dor de cer pe faţă, Pregătiţi sunt pentru moarte, însă nu şi pentru viaţă.
Da, sunt mulţi ce vor culege o amară umilire; Ei sunt gata pentru Lege, însă nu pentru iubire.
Pildă stă pe mai departe ca avertizare vie: Mulţi sunt gata pentru moarte, dar nu pentru veşnicie.
Cinci fecioare (II)
Cinci fecioare adunate, puse-n pildă şi gătite, Nu erau mai educate, dar au fost mai chibzuite.
Singura deosebire între păcătoşi şi drepţi E că unii au iubire, iar ceilalţi sunt doar deştepţi.
Timpul scump de pregătire ei îl irosesc la joc, Sau adună în neştire milioane pentru foc.
Dacă te jigneşte versul, este clar, sigur că da, Că în ceata celor mândri eşti cuprins şi dumneata.
Căci ai adunat o viaţă, multe dar nimica demn. Vinde-le acum pe toate, pentru-un dram de untdelemn.
La rugăciune Cum stai în faţa Domnului măririi? Ce gânduri te încearcă şi ce grai? Acelaşi glas mai sus de glasul firii Îţi porunceşte azi ca la Sinai.
Cum stai în faţa Regelui dreptăţii Când Daniel cel scump şi preaiubit, Schimbând fără să vrea culoarea feţii, Căzu înfricoşat şi-ncremenit?
Ce simţi când îţi vorbeşte glasul Său Ca vuietul oceanelor întinse? Când se arată întinsul curcubeu De taine al străvechii-Apocalipse?
Păzeşte-ţi paşii când te duci la Templu Şi adu jertfă sfântă, înţeleaptă: Tăcere, ascultare şi exemplu De dragoste, de pace şi de faptă.
Nici vitele nu trebuie să pască În locul închinat lui Dumnezeu, Cu mult mai mult în casa împărătească Să fie stăpânit copilul tău.
Să fii curat la trup şi în intenţii, Să vii s-asculţi, nu doar ca să vorbeşti, De câte ori te rogi, fără pretenţii Pentru aleşii slujbei îngereşti?
Să nu-ntârzii la ceasul rugăciunii, Să fii atent şi foarte serios, Nu te grăbi să pleci ’napoi ca unii Ce nu se simt în pace cu Christos.
Smeriţi-vă genunchiul, cu tot greul – Respectul mai adânc găseşte loc –, Nu staţi înţepeniţi ca fariseul, Căci rugăciunea nu-i un fel de joc.
Ia-ţi hotărâri să-ţi potriveşti dieta Ca Domnul să te-ajute să mai creşti, Învaţă chiar de astăzi eticheta Sfinţeniei din curţile cereşti.
Iar dacă eşti chemat ca să vorbeşti, S-aduci o hrană sfântă şi curată; Cu har şi adevăr s-o pregăteşti, Cu gust de-nţelepciune şi sărată.
Să nu vii fără scop la adunare, Să nu pleci fără ţintă înapoi, Ci să cinsteşti solia salvatoare, Ca să rezişti în ziua de apoi. August 1979
Când ceri pentru a daCând ceri pentru a da, poţi îndrăzni Şi poţi avea credinţă-n reuşită, Căci Prietenul Iisus va auzi Chemarea ta statornică, sfinţită.
Când ceri pentru a da ai alt curaj, Căci ştii că-s interesele iubirii. Tot cerul înţelege-acest limbaj Ce-l ştiu din firea lor şi trandafirii.
Când ceri pentru a da te-mpărtăşeşti Cu Duhul Sfânt, cu Tatăl şi cu Fiul; Ai drept, prin legământ, cu cei cereşti Să-ndepărtezi din viaţa ta pustiul.
Când ceri pentru a da, nu pleci grăbit Şi nu trânteşti îndată receptorul. Ştii că iubeşti când ştii că eşti iubit Şi ai credinţă în Mântuitorul.
Când ceri pentru a da, cum fac cei drepţi, Ai şi primit, cu bucurie, darul. Doar spre-ncercarea ta eşti pus s-aştepţi, Doar ca să-ţi fie şi mai mare harul. 1988
RedeşteptareDe ce doar inimi reci lângă dezastre? De ce să fim atât de beţi de griji? Să mai dormim la treburile noastre, Dar pentru Cer să fim cu ochi deschişi.
Să iasă mai puţin la socoteală, Şi mai puţin în bancă sau în beci. Iar restul să păstrăm pentru năvală La poarta-împărăţiei cea de veci.
Treziţi-vă, că-i timp de judecată, Sculaţi-vă creştini, pentru Christos! Începeţi chiar acum o viaţă dreaptă, Cu simţ de pocăinţă, credincios.
Avem nevoie de redeşteptare În fiecare zi, şi de reformă. În rugăciune şi în consacrare Să părăsim religia de formă.
Treziţi-vă, creştini, pentru Iisus ! N-a fost destul Calvarul să ne-aprindă? Cine mai este de Duh Sfânt condus, Cu ochiul treaz spre lumea suferindă ? Noiembrie 1988 LaodiceeaLaodiceea Ţi-am pus în faţă uşă larg deschisă, Prin care curge soare şi puteri, Prin care îndurare nedescrisă Se varsă azi mai multă decât ieri.
Ţi-am pus în faţă tronul Meu de har, Întemeiat pe Legea neschimbării, Întruchipând măsură şi hotar Între vecia vieţii şi-a uitării.
Ţi-am pus în faţă timpul cel mai scump Şi flacăra cea tare a nădejdii, Ca să-ţi topesc păcatele de plumb Şi lanţurile tale de primejdii.
Ţi-am pus în faţă unica favoare De-a fi tu, generaţia din urmă, Care, păşind sub steag triumfătoare, Istoria păcatului o curmă.
Ţi-am pus în faţă uşă larg deschisă, Dar Eu aştept de mult la uşa ta. De ce, Laodiceea, stai închisă? De ce nu vrei desăvârşirea Mea?
Ca negustor valdez îţi bat în poartă Şi-aştept, Aleasă Doamnă, să-mi deschizi, Ca să-ţi ofer comori de altă soartă Ce-mbogăţesc pe cei săraci şi-avizi.
Laodiceea mea, Laodiceea, Logodnă nesfârşită, dor nestins! Când vei găsi în inima ta cheia Şi dragostea dintâi, şi zel aprins? 7 nov. 1983
Destinatarul De ce-a păstrat Iisus în profeţie Mustrarea cea mai tare pentru noi? De ce, în loc de laudă, ne scrie Că nu suntem deloc creştini de soi?
De ce-a văzut Iisus că încropeala Este mai rea decât răceala lumii, Şi toată munca, toată osteneala, Sunt doar o jertfă moartă a minciunii?
Pe cine cheamă Domnul în scrisoare? Pe care înger şi pe care om? Tu eşti cel cineva, acel oricare, Rodind numai frunziş – zadarnic pom!
Tu eşti acela, care crezi că altul Este chemat de martorul ceresc! „Tu eşti!” – va răsuna curând înaltul, Înfiorat de glasuri ce şoptesc.
Tu, fariseul, laodiceanul, Tu, vameşul mereu nepocăit, Care pierzi ceasul, zilele şi anul; Tu, tânărul bogat, îmbătrânit.
Tu eşti acela, nu privi la alţii, Ci doar în jos, căci tu ai fost vizat, Oricine-aude-aceste invitaţii, Să divorţeze astăzi de păcat.
În ceasul încercării, când Iisus În că mai stă la uşa ta, creştine, Dechide-acum Cuvântului de sus, Căci el nu vrea pe alţii, ci pe tine. 1983 Expeditorul Amin, Amin, El este-Adevăratul, Da, Însuşi Adevărul, Confirmarea; Iisus Christos, Acelaşi şi nu altul Ţi-a adresat din inimă scrisoarea.
El, Martorul-Martir, mărturisind Necinstea lui Pilat la judecată, Ca Rege-al adevărului venind Îţi va aduce cuvenita plată.
Amin, Amin, El este Începutul Fără-nceput, El, Capul şi Domnia, Căci Dumnezeul Viu aşa a vrut, Să-şi aibă-ntr-Însul toată armonia.
Cine-i Amin? E-acel ce te-a iubit, Şi iată, astăzi încă te iubeşte. De-aceea profeţia a rostit Reproşul Lui de foc, ce nu greşeşte.
„Amin” este Cuvântul pronunţat De Dumnezeu pe crucea-nsângerată, Un Martor Credincios, Adevărat, Da, care nu te minte niciodată.
El, Ziditorul Adunării Sale, Şi Capul infailibil, El, Amin! Coordonează-ţi căile morale După acest principiu vechi, divin.
Cine ţi-a scris? O, minunată slovă! Măritul Dumnezeu te mai iubeşte. Scrisoarea Lui te pune azi la probă; Şi proba este ultima! Citeşte! Ianuarie 1984
La uşa laodiceeană Eu stau de mult la uşa ta şi bat, Şi sun, şi deseori te chem pe nume. Şi inima îmi arde neîncetat, Căci ştiu cu cât amar te-am căutat, Dar iată, azi eşti tot un om de lume.
De mult aştept la uşa ta, dar tu Mă prigoneşti, ţinându-mă afară; Şi poate te sfieşti ca să-Mi zici „nu”, Sau, te-ai deprins cu vorba Mea de-acu’, Iar Eu te-aştept de seară până-n seară.
La uşa ta aştept, aştept de mult, Şi sper, când aud paşi de-apropiere, Dar nu, n-a fost nimic, Mi s-a părut. O, dacă-ai fi deschis, căci ai putut! Şi iarăşi mă trec lacrimi de-njunghiere.
La uşa ta puţin mai stau şi-aştept. Mi-e greu ca să te las pe veşnicie. Cu glas de Salvator şi de Profet, Bat tot mai des şi încă tot mai cred, Că-ţi vei deschide inima târzie.
Deschide-Mi suflet drag, răscumpărat! Nu-i alt drumeţ, ci Însuşi Creatorul, Sunt Fratele mai Mare, Cel uitat, Christos cu chip de rob, înlăcrimat. Eu ţi-am făcu şi casa şi zăvorul.
Deschide-acum, deschide-Mi ca să intru Căci ţi-am adus iertări şi nemurire. Nu caut bani, ci altul Mi-e colindul; Vreau să-ţi îndrept în suflet labirintul Şi să revărs mireasmă de iubire!
La uşa ta bat azi nerăbdător, Iar inima Îmi bate şi mai tare, Când ştiu că-Mi poţi deschide-aşa uşor. Ascultă-Mă şi trage de zăvor, Ia-ţi, astăzi, astăzi, hotărârea mare! Decembrie 1984
Nici rece, nici fierbinteSărmane laodiceene, Nu eşti nici rece, nici fierbinte. Hrănind doar ofuri pământene, Te-ai încropit în cele sfinte.
În cele mici eşti plin de zel; Nu ştii Scriptura, dar ştii scorul… Ce fel de Stea îţi iei model Să-ţi străjuiască viitorul?
O, dacă-ai fi din lumea rece, Care nu ştie de Porunci, Mai iute vina ta ar trece, Şi-ai mai avea un har, atunci.
Dar tu nu eşti la fel ca alţii, Tu ştii, tu ai, tu poţi, tu vezi… Stârneşti în ceruri comparaţii, Iar pe pământ tu te distrezi.
O, dacă-ai vrea să fii fierbinte, Din focul dragostei primind, Dacă-ai primi o nouă minte, De planuri sfinte strălucind,
Atunci ai fi văzut în zale De rugăciuni în zori de zi, Şi clocotul soliei tale În orice gest ar străluci.
Ştii ce-au prezis de mult profeţii, Dacă rămâi cu-a ta măsură? Acum, în ziua judecăţii, Iisus te va vărsa din gură!
Ascultă-mi măcar astăzi sfatul, Fii plin de zel în pocăinţă! Să-ţi înnoieşti apostolatul Primim iubire şi credinţă. Iunie 1984
Ştiu faptele tale!Veghează calea ta, laodiceene, Cei Şapte Ochi ai Mielului junghiat, Când umbli ziua pe cărări viclene, Sau noaptea când eşti tăinuit în pat.
Oriunde te-ai ascunde de Christos, La Tarşiş, sau trecând peste abisuri, Nu vei scăpa de ochiul Său gelos, Care pătrunde şi-n străfund de visuri.
Căci ochiul care astfel te veghează Este iubirea, rug nemistuit; El ştie dacă inima ţi-e trează Sau dacă dorul tău e adormit.
Nu poţi să-L minţi, oricât vei explica; El n-a uitat cum te-ai purtat atunci. Sau, ai putea să strâmbi dreptatea Sa, Pitindu-te abil printre porunci?
Laodiceene, Domnul te cunoaşte, Degetul Lui spre tine se îndreaptă, Până când tu, zdrobit, vei recunoaşte Că harul te-a salvat, nu a ta faptă.
E timpul să te judeci, să-ţi trimiţi La judecată faptele mânjite, Ca să te-nalţe printre fericiţi, Să-ţi dea putere proaspătă-n ispite.
Laodiceene, El te ştie tot, Sărmanule bogat întru pretenţii! La pragul tău stă bunul Antidot; E timpul să deschizi experienţei! Martie 1984
Te sfătuiescTe sfătuiesc să cumperi de la Mine, Sărmane om din secolul pierzării. Se zbate-n vânt neliniştea chemării, La uşa ta blocată de ruine.
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine, Comorile acestea demodate: Credinţă, văz, şi haină de dreptate, Să scapi de întuneric şi ruşine.
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine – De ce nu-ţi vezi nevoia ta grozavă, Laodiceene, viitoare slavă, Ce încă zăboveşti, pierdut în tine –
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine, Şi nu de la vicleni şi speculanţi; Cei ce sosesc pe cai sau elefanţi, Îţi vând demagogie şi suspine.
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine, Dă tot ce ai şi cumpără comoara, Dă trupul tău şi zorile şi seara, Dă-ţi inima pierdută prin vitrine.
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine; Porunci ţi-am dat, doar sfatul Mi-a rămas, Şi tot mai bat, căci nu pot să te las: La uşa ta bat astăzi, Efraime!
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine, Acum cât încă stau şi te mai chem. E astăzi al favoarei ceas suprem, Ocazia ce poate nu mai vine! Te sfătuiesc!Te sfătuiesc să cumperi de la Mine! Decembrie 1984
Târguri laodiceenePe uliţele lumii, fremătând, Toţi oamenii sunt negustori de vreme, Şi fiecare caută flămând, Comoara străduinţelor supreme.
În pildă, negustorul căuta, Mărgăritare scumpe şi frumoase, El şi-a-mplinit cu vârf dorinţa Sa, Găsind o perlă-stea cum nu visase.
Că perla între perle se găseşte Şi diamantul doar între comori, La cei ce se afundă vitejeşte În mare sau în munte, visători.
Ce fel de negustor eşti, pământene, Care alergi mereu, din zori în noapte? Ce cauţi tu pe pieţele viclene, Care atrag atâtea minţi necoapte?
Neguţător de idoli şi de zvonuri, Telal de mode zilnic schimbătoare, Căutător de jocuri şi de sonuri, Căzut sub ispitiri biciuitoare,
Nu te-nşela căci timpul este viaţă, Nu bani, ci dependenţă de Christos, Trezeşte-te chiar dis-de-dimineaţă Să-apuci Mărgăritarul preţios.
Te mulţumeşti cu visuri şi cu umbre? Cu ipoteze noi, sau în cădere, Şi-n loc de negustor de pietre scumpe, Să fii geambaş de fum, fără putere?
Ce cauţi tu pe uliţele lumii? Teologíi de carne şi zorzoane? În lupta pentru drepturi sau renume, Să-ţi pierzi chiar sentimentele umane?
Nu căuta ce caută toţi ochii, Ci caută ce-i trainic şi măreţ, Căci nu printre arginţi şi printre rochii Găseşti mărgăritarele de preţ.
Să cauţi perle mari şi diamante, Să nu te mulţumeşti doar cu puţin, Dă mult pe adevăruri fulminante, Dă tot pentru Luceafărul Divin. August 1984
RevelionUn an de har Un an de har şi de mirări, Un an de-ngăduinţi divine S-a scurs în cele patru zări Lăsând victorii sau ruşine,
Lăsând în suflet văi şi munţi Şi osteneli de înălţare; Un an ni s-a mai scris pe frunţi Cu rugăciuni şi cu răbdare.
S-a dus un an de umilinţi Şi de speranţe înstelate, De alergări după arginţi Sau de cântări zidite-n fapte.
Ni-e inima pe-afară-ncinsă Cu-ngrijorare şi rutină, Dar înăuntru nu e stinsă Ci încă fierbe-n ea lumină
Şi încă mai păstrăm în sânge Un strigăt ’nalt de rugăciuni, Când sufletul în noi ne plânge, Spălându-şi faţa de minciuni.
Intrăm în ultimul deceniu, Cu sufletul îngenuncheat, Ne agăţăm de-un nou mileniu În care nu va fi păcat.
Noi fumegăm azi mulţumire, Tămâia vieţii lui Christos Şi, cu speranţe în privire, Să ne urăm un an frumos. 21 dec. 1989
An laodiceanStai lângă drum cu fruntea udă, Din nou la capăt de ocol, Că, după înc-un an de trudă, Eşti tot sărac şi orb şi gol.
Cine-i de vină? N-ai ce spune. De fapt nici nu te-ai prea luptat. Ce viaţă ai de rugăciune? Trei vorbe spuse lângă pat.
Iar studiul biblic? Nu ai vreme, Căci timpul este bani şi bani Şi necredinţa se tot teme: Ce voi mânca peste cinci ani?
Atât de multă-avertizare, Atât de mari solii de har, Nu ţi-au străpuns urechea tare? Nu te-au adus lângă altar?
S-a pregătit cu mâini promise Tot cerul ca să te ajute, Şi-n calea ta au fost trimise Atâtea suflete pierdute!
Dar câtor orbi le-ai fost lumină? Pe câţi bolnavi ai vizitat? Câţi bani, cerneală sau benzină S-au scurs pentru apostolat?
N-ai vreme? Teme-te s-o spui, Ca nu cumva s-o pierzi pe toată. La pofte ochiul poţi să-l pui, Să faci ce face lumea toată!
Nu te silesc, e treaba ta Cu ce sămânţă semeni clipa. Dar când speranţa va zbura, Mâhnit îi vei privi aripa.
De-atâţia ani, urmându-ţi planul, Te afli printre biruiţi. Nici prin minune ca la anul Să seceri viaţă din arginţi.
O, de mai poţi să iei aminte, Primeşte-mi singura povaţă: Ia ţinta lui Christos în minte, Că timpul nu e bani ci viaţă.
În loc de disperareAş avea din nou ocazia să-mi plâng anul, clipele şi zilele rebuturi, să umezesc ruinele planurilor mele, să cânt durerea vremii care nu se-ntoarce. Aş avea din nou ocazia să-mi privesc îngrozit urmele, să-mi înjosesc inima ce fără de voie se înalţă, să-mi examinez defectele sub razele dreptăţii veşnice. Aş putea să fac un legământ mai tare, ca, peste un an să mă întâlnesc cu mine însumi, în acelaşi punct pe spirala vieţii, cu aceeaşi mare nevoie de iertare. Sau aş putea să mă obişnuiesc cu ocolirea pustiei, cu petele inimii, ştiind că sângele meu nu poate să mă spele. Aş putea să mă obişnuiesc cu nedesăvârşirile mele, vorbind în acelaşi timp de puterea lui Christos, ca de o stea depărtată.
Dar în loc de toate acestea, îmi voi mărturisi convingerea înnoită că nimic bun nu locuieşte în mine. în tot ce-aştept eu de la mine însumi... Mă voi mulţumi cu perfecţiunea Lui, cu lacrimile evlaviei Lui. Mă voi mulţumi cu iubirea Lui neînţeleasă, cu harul care-mi este de-ajuns.
Nu ţinte mi-au lipsit, ci Ţinta. Nu străduinţi, ci crucea-n orice zi purtată, în orice simţ şi-n orice zâmbet Crucea, răbdarea Lui în mine onorată, şi graba de-a-I aduce bucurie, cu fruntea odihnită de robie.
La dreapta Crucii Lui, pe crucea mea, Eu am găsit un loc în Univers – omorâtor de timp, tâlhar de privilegii, cu nume aproape bun de şters....– Aici găsesc că totul este bine, că toate-s pregătite pentru mine: şi sângele lui Christ, şi Duhul Lui, făgăduinţa zilnic pronunţată, şi pacea mea prin har asigurată.
Cer Domnului c-an ziua ce-a venit, oriunde datoria mă va duce, Eu să rămân mereu mai umilit şi să rodesc de-acum, neobosit, din locul meu cel sigur de la Cruce. Decembrie 1983 NupţialeDe nuntă (I) Deşi străbatem vremi de-Apocalipsă Şi toamna lumii se-ncovoaie trist, Deşi credinţa intră în eclipsă, Noi implorăm minunile lui Christ.
Noi încă ne întoarcem la Geneză Şi încă mai iubim ca în Eden Şi facem nuntă; facem o sinteză De dor adânc şi de cuvânt solemn.
Altarul începutului e gata Şi trâmbiţa răsună împrejur. Mirată, vremea îşi opreşte roata Să vadă jertfă fără de cusur.
Curaj! Priviţi ’nainte prin credinţă, Distrugeţi orice punte spre trecut! Sunteţi făcuţi să smulgeţi biruinţă Chiar din înfrângeri şi din nevăzut.
Lăsaţi-L pe Iisus să vă lumine, Să vă sfinţească paşii pe pământ. El vă va duce zilnic spre mai bine, Pe drumul Său adevărat şi sfânt.
El vă va duce la izvorul păcii, Din apele iubirii Lui să beţi. Vă va conduce astăzi şi-n toţi vecii, În nesfârşite seri şi dimineţi.
De nuntă (II)În cea mai însorită zi de har, Venim să salutăm în voi iubirea, Făcând din cortul vostru sanctuar Spre care mulţi vor îndrepta privirea.
În ceasul fericit al împlinirii, Când singuri aţi rămas în univers, V-aducem flori, cununile iubirii Şi lacrimi fericite, de neşters.
Să vă dea Cerul roua lui de har, S-aveţi în casă, zilnic, preaiubire. Veghind nestinsu-i foc de pe altar, Să vă sfinţească ea spre mântuire.
De nuntă (III)Azi visul vostru s-a-mplinit Şi-i plin pământul de parfume, Căci două inimi s-au unit Să înflorească într-un nume.
E zi de cânt înmiresmată Şi-s pline florile de rouă, Din cupa binecuvântată Să vă dea viaţa lor şi vouă. Oct. 1982 De nuntă (IV) Din cerul ’nalt, din văi fertile, Din largul celor patru zări, Să vă dea Domnul multe zile Şi-un râu de binecuvântări.
S-aveţi în casă nuci şi miere Şi pâine proaspătă şi unt, S-aveţi unire şi putere Si niciodată păr cărunt.
S-aveţi lumină şi căldură Şi fructe dulci şi căni cu must, S-aveţi urechi şi s-aveţi gură Doar pentru vorbe de bun gust;
Aer curat şi tihnă-n casă Şi spor la lucru şi plimbări Şi musafiri poftiţi la masă Şi casa plină de cântări.
S-aveţi în suflet bucurie Şi mângâiere din senin. Să scoateţi zilnic apă vie, Turnând potop peste venin.
Să nu vă fure nimeni timpul, Nici zilele, nici veşnicia; Să nu se veştejească chipul, Să nu sculptaţi în el mânia.
Să vă dea cerul voie bună Şi har în ceasurile târzii. Cu noi şi Domnul să vă spună: „Fiţi binecuvântaţi, copii!”
De nuntă (V)De nunta voastră se topeşte bruma Sub raza fericirii voastre noi, Că nu mai sunteţi singuri, ci de-acuma O singură zidire amândoi.
De nunta voastră au plecat cocorii Dar eu am mai rămas să vă urez S-aveţi în casă numai vers de glorii O viaţă roditoare şi cu miez.
Sub viţa şi smochinul bucuriei Să vă dea Domnul început de rai Şi farmecul curat al Lui să ştie Să ocolească drumurile cu vai.
Doresc în casa voastră numai soare Şi binecuvântări ce nu se şterg, Şi cerul să vă toarne în hambare, În trup şi suflet darul Lui întreg.
Să vă dea Domnul multă-nţelepciune, Să-i fericească astfel pe părinţi, Ca viaţa să vă fie rugăciune Urmată de nădejdi şi străduinţi.
Când Domnul va veni în slavă mare Să vă găsească vatra tot fierbinte. Spre veşnicii, la sfânta sărbătoare Să vă conducă de-astăzi înainte.
De nuntă (VI)Să cânte astăzi pietrele din drum Şi norii să se-ascundă după dealuri. Să plouă cu lumină şi parfum Şi să răsară cântece din valuri.
Să se mlădie versul şi simţirea, Arc de triumf voi, miri, pentru părinţi! Mai mult parfum să dea din voi iubirea Şi să vă facă frunte între sfinţi!
Să-şi verse cerul tot seninul său Şi toată roua peste-a voastră fire. Cu cât vrăjmaşii vor lovi mai rău, Să vă boteze Domnul în iubire!
Să vă păzească El sub geana Lui, Ca pe copiii cei mai scumpi din lume Şi zilnic să vă ţină El sătui, Hrănindu-vă din plin cu-al Său renume.
Să vă-nconjoare casa cu nădejdi Şi vatra s-o-nfierbânte cu-mplinire. Prietene, mereu să-ţi aminteşti Că Domnul ţi-e maestru în iubire.
Acum porniţi şi mergeţi înainte, Cu ochii aţintiţi către frumos. Să nu vă temeţi, Biblia nu minte: Cu voi va fi cuvântul lui Christos.
De nuntă (VII)În ziua bucuriei voastre V-aduc urări de dincolo de soare, Balsam şi muzică de astre Şi clopot de speranţe rugătoare.
Cu farmec de Eden vă duce Cărarea printre flori de mântuire. Şi serafimi cu şoaptă dulce Vă pregătesc coliba de iubire.
În jurul vostru noaptea piere, Şi visul rău se risipeşte-n haos, Căci voi trăiţi o înviere Cu noi nădejdi născute din repaos.
E ziua împlinirii voastre, Când una amândoi, uitând de timp, Vibrând de cântece măiastre, Începeţi fericitul anotimp.
Veţi fi de-acum: bărbat, femeie, Un singur trup şi-un spirit neîmpărţit. Să vină ploi şi curcubeie Peste ogorul vostru reunit.
Roiască-n casa voastră îngeri Şi cântece curate de copii. Dispară strigăte şi plângeri Şi crească harul vostru în vecii.
S-aveţi pe cale mântuire Şi zilnic, prin credinţă, viaţă sfântă. Doar prin Christos, mireasă, mire, Iubirea voastră-n slavă se avântă.
De nuntă (VIII)Stau crengile-ncărcate de rod dulce, Şi vântul suflă-n pânzele de ploi, Iar timpul seri romantice aduce, Doar pentru voi.
Nuntirea voastră-i cântec de lumină Şi zâmbet printre norii cenuşii, Odihnă de argint sub lună plină, De bucurii.
Ca stoluri lungi de păsări călătoare, Copilăria voastră s-a tot dus, Lăsând înţelepciune şi candoare Şi dor nespus.
Zidind acum o vatră înstelată, Aţi strâns în jurul vostru-atâta cânt, Cu dragoste sfinţită şi probată În legământ.
Nimic nu va putea strivi iubirea, Chiar piedicile-s aripi spre înalt, Căci dragostea atinge nemurirea Prin celălalt.
Toţi filosofii lumii de s-ar strânge Ca să explice dragostea de sus, Gândirea lor de Biblie s-ar frânge Şi de Iisus.
Păstraţi, de-aceea, arderea-i nestinsă, Veghind în orice lucru sau cuvânt. Noi vă dorim credinţă neînvinsă Şi Spirit Sfânt.
Cu binecuvântări de împlinire Şi cu dorinţe-adânci de cer senin, Venim să vă urăm doar fericire Şi mult amin.
La plugul vostru îngeri tari să tragă, Şi heruvimi vă stea de strajă-n porţi. Credinţa tot mai vie, mai întreagă, Să-ndrepte sorţi.
Şi-acolo unde Domnul drum deschis-a, Să v-avântaţi în zbor de porumbel, Cu toată hotărârea-n piept, Larisa Şi Gabriel.
De nuntăSpre viitor, spre-a voastră împlinire, O poartă minunată s-a deschis, Ca să aflăm că-n drum spre nemurire Nu-i mai frumoasă viaţa fără vis.
E visul vostru, vis de dimineaţă, Pecetluit cu binecuvântare, Pe care-l veţi în urma în astă viaţă, Alăturea cu Domnul pe cărare.
Căci dacă paradisul e departe, Vă va-nsoţi Iisus către Emaus, Să tâlcuiască-n fapte Sfânta Carte, Şi să vă dea în inimă repaus.
Prietene, să-ţi construiască cerul O casă fericită,către soare, În care voi să cercetaţi misterul Iubirii Sale plină de răbdare.
Întoarce-te spre Domnul cât mai des, În bucurii şi-n grijile sporite, Şi vei vedea cum noi salvări se ţes Din firele credinţei, aurite…
Orchestra prieteniilor se-aude Tot mai încet de acum, tot mai de-afară, Că azi ai, mai presus de prieteni, rude, În casa ta o singură vioară.
Noi vă urăm să creşteţi în credinţă, Şi-n încercări s-aveţi un chip senin. Comori de adevăr, de biruinţă, Şi sănătate să aveţi din plin.
Să câştigaţi cununa-mpărătească, Cu cât mai multe pietre înstelate. Căminul vostru drag să strălucească, De-a lungul, veşniciei între toate.
Psalm nupţialIubirea voastră-i duh de floare rară, Un arc ceresc de adevăr prezent, Ca trâmbiţa de foc ce ne-nconjoară În aşteptarea marelui Advent.
Să fie, dar, Iisus coroana voastră, El, singurul ce are drept să-nvingă Şi nici o spaimă, dură sau măiastră, Evlavia credinţei să n-o stingă.
Tu eşti o stâncă vie, mire drag, Aşa te vrem, şi stâncă salvatoare. Tu să ridici deşteptătorul steag Pe munţii adormiţi în sărbătoare.
De mâine vei fi stâlp de sanctuar, Fii drept mereu şi bun ca Legea sfântă. Cărarea străbătută cu amar Să nu-ţi îndoaie pasul care cântă!
Iar tu, mireasă ce priveşti spre cer, Sfioasă ca o roză de cărbune, Tu eşti un diamant, un giuvaer, O ramură cu poame dulci şi bune.
Tu ai să faci din casă Paradis, Cântare de cântări mângâietoare, Ca să-l primeşti cu sufletul deschis: Nu este el, iubirea ta cea mare?
Să sprijini braţul lui în rugăciune. Şi tu s-o sprijineşti pe ea mereu, S-o depărtezi de rău, de-amărăciune. Iubeşte-o cum ne-ndeamnă Dumnezeu.
Ca să aveţi deplina fericire Să vă-mplinească Domnul ce doriţi; Să revedeţi pe-ai voştri-n nemurire, Nedespărţiţi în veci, nedespărţiţi. August 1977
Cântec de dragosteCând ne iubim suntem în Tine, Doamne, Şi nici o teamă-n dragoste nu este. Cine-ar putea veni să ne condamne, Când e iubire mare, nu poveste.
Suntem în Tine, sfânt Emanuel, Căci ne iubim în zbor adevărat. Săgeată către ceruri, de oţel, Indicator în Cruce ancorat.
Să ştie lumea-ntreagă unde-i raiul, Să vadă spre Eden un drum direct: Dragi călători, porniţi, pe-aici e drumul! E-ngust şi tot mai ’nalt, dar este drept!
Noi suntem azi o jertfă de iubire, O pasăre măiastră şi un foc. Avizi de cer şi de nemărginire, Ne facem, printre lumi, un singur loc
Căci am primit în noi poruncă nouă Peste porunca veche din Eden: Acelaşi jug pe capete-amândouă Şi-ajunge doar o şoaptă, un îndemn.
Suntem indicator spre ţara vieţii, Avem suport şi sens în Dumnezeu. În seri de vis şi-n zorii dimineţii Cu El ne bucurăm, copii mereu…
Ce bun e darul Lui, ce viaţă dulce, Când o trăieşti în dragoste şi dor! Suntem cu El un sfânt triunghi, la Cruce: Cu fericitul nostru Creator. Bucureşti, 1 august 1994.
Cântarea noastrăIubitul meu e cel mai bun prieten, Şi dintre toţi îl ştiu cel mai frumos. Cu-atâta drag îl voi servi la masă, Voi face totul ca pentru Christos.
Iubitul meu este ales la suflet, E cel mai sincer om şi cel mai blând. O, să nu-mi spuneţi altceva de dânsul, Căci îl iubesc în faptă şi în gând.
Iubitul meu e-un înger de la Domnul. Ez sunt a lui şi el este al meu. La dreapta lui e mai aproape cerul Şi-i mai aproape astfel Dumnezeu. * Iubita mea e muzică cerească, Cea mai tăcută şi mai albă floare. Nu ştiu în lume alta mai frumoasă Decât mireasa mea cea zâmbitoare.
Mireasa mea e toată ca un cântec, E sora cea mai bună de credinţă. Ea e parfumul dulce, plin de farmec, Când zilele amare ameninţă.
Ea este darul vieţii pentru mine, Minune de la Domnul, slava mea, Ea e cununa sfântă şi arípa, Cu care peste neguri voi zbura.
Iubita mea e-n mine ca un glas Al cugetului treaz, al conştiinţei. Noi vom fi una-n fiecare pas, Cântare a iubirii şi credinţei. 22 februarie 1979
Binecuvântare Am venit de la marginea lumii, Peste mări înspumate, prin nori, Ca să văd frumuseţea minunii, Să văd iarăşi români iubitori.
Am trecut peste insule calde, Am zburat prin văzduh ca un zmeu, Peste munţi şi păduri de smaralde, Dus de dor să-mi revăd satul meu.
Şi pe tata, pe mama să-i văd, Pe toţi fraţii de-aici şi de-acasă; Şi aproape nu-mi vine să cred, Că mai văd şi-o mireasă frumoasă.
Să trăiţi fericiţi, măi Dorine, S-aveţi parte de soare şi ploi, Să vă fie şi răul spre bine, Să-i iubiţi şi pe ei şi pe noi.
Să vă dea Dumnezeu bucurie, Împliniri şi iubire de sus, O răbdare adâncă şi vie, Cu iertări de la Domnul Iisus.
Să sorbiţi poezia în viaţă, Dar şi proza din casă, din câmp, Cuibul vostru va fi fortăreaţă, Căci prin trudă devine mai scump.
Nu vă vindeţi secretul din casă, Mulţumiţi pentru toate ce vin. Să vă fie mâncarea gustoasă Şi sărată cu pace. Amin. Aprilie 1989
Unui mire apicultorLa nunta voastră totul s-a-nnoit Şi flori doresc nectarul să-şi ofere. Albinele sunt gata de roit Şi fagurii se umplu-ncet cu miere.
Prietenii abia de-i mai vedeţi, Părinţii tot cu grija şi nesomnul. Dintr-un potop de fete şi băieţi Pe voi vă-ncununează astăzi Domnul.
E sărbătoare, truda nu se simte, Chiar lacrimile au sclipiri de stea. Cântările zâmbesc şi n-au cuvinte Iar versul n-are-n plus ce să vă dea.
E nunta voastră, un ajun de rai, E naşterea din nou a bucuriei Şi luna cea de miere, mereu mai, Vă fie stâlp de foc şi garanţie.
Şi nu uitaţi că mierea e lucrată Din sacrificii, trudă şi vegheri. Copilăria voastră-i încheiată, Că toţi suntem doar fluturi efemeri.
Scriptura să vă fie Pomul Vieţii Iar rugăciunea fluviu de Eden Şi clopoţelul sfânt al dimineţii Vă-mpingă după miere şi polen.
Să vă treziţi la timp pentru Iisus – Atât de mulţi tânjesc după o rază…– Vă fie zborul fără de apus Şi binecuvântarea veşnic trează.
La nunta voastră cerul e mai pur Şi Dunărea se face mai albastră. Atâţia porumbei şi-atât azur Că-i început de lume nunta voastră! Aprilie 1989 Cămin Dacă vrei să înveţi bucuria şi pacea, vino în casa creştinului, acolo unde mama ascultă de Domnul şi cântă, acolo unde copiii vorbesc limba Edenului, iar tatăl e preot!
Vino să-ţi odihneşti sufletul în Betania, sau în oricare din casele acestea părăsite de demoni! Vino în casa creştinului, unde strigătele s-au topit în bunăvoinţa Domnului. Nu poţi vedea acolo podoabe terestre – poate omul are numai trei sferturi de pâine! – dar curăţenia, simplitatea te-mbie.
Vino în casa creştinului! Dacă pe pământ n-ai aflat o asemenea casă, degeaba ai trăit, degeaba ai muncit! Acolo e Paradisul cu toate comorile lui, de unde nu lipseşte adevărata ştiinţă, iubirea şi fapta. Acolo nu te întâmpină gunoaiele lumii, nici spiritul lumii.
Casa creştinului e altar şi biserică. Acolo te întâmpină florile, cărţile sfinte şi orele parfumate ale sabatului. Acolo vei auzi cântarea lui Moise şi a Mielului. Şi în centrul fiecărei conversaţii, pe tronul de safir al evlaviei, vei vedea pe Iisus. 1982 Apocalips 19Veniţi la masă voi cei de pe drumuri, La nunta Mieluşelului ceresc, Unde Ierusalimul e Mireasa, Împodobită-n alb sărbătoresc.
Veniţi, veniţi în haina nepătată, Ce vi-o oferă Marele-Împărat. De la răscrucea drumurilor lumii, Grăbiţi-vă s-ajungeţi la Palat.
Mai este loc în casa bucuriei; Şi garderoba cerului stă tristă, Că prea puţini îmbracă haina albă Şi-atâţia invitaţiei rezistă.
Mai este loc, e sala-aproape goală, Şi totu-i pregătit şi fără plată. Veniţi la nuntă! „Vino!”, zice Duhul. Cetatea strigă „Vino!” şi te-aşteaptă.
O, minunată nuntă a măririi, O, tron al slavei, vraja ta ne cheamă! Recunoştinţă Mirelui din ceruri, Şi laude cânta-vom fără seamă.
Veniţi la nuntă! Uşa e deschisă Spre locul cel mai sfânt din Sanctuar. Acolo vom avea desăvârşirea, Perseverenţa sfinţilor în dar.
Ferice de cel grabnic la sfinţire, De cel al cărui nume va lipsi Din cartea morţii, căci în nemurire Chiar Mirele la masă-l va sluji. Dedicaţii
MamaCe multe lucruri îmi aduce-aminte Cuvântul cel rostit cu primul grai, Şi melodii uitate, clipe sfinte, Şi lacrima tăcută şi fierbinte Când, mamă, pentru mine te rugai!
Mi-ai arătat cu inimă duioasă Din Cartea Legii tot ce tu ştiai. Şi-n ziua-a şaptea, ziua cea frumoasă, Cu pace şi iubire credincioasă, La adunarea sfântă mă duceai.
Nu pot uita cum harnica ta mână Punea pe masă pâinea-acestui trai. Şi, săptămână după săptămână, – Nu te-ai temut că n-o să-ţi mai rămână, – Din bucăţica ta la toţi dădeai.
Ai limpezit în ochii mei misterul Acestei soarte de amar şi vai. Mi-ai spus cum luptă soarele cu gerul, Mi-ai arătat întâia dată cerul Şi strălucirea florilor în mai.
Ce minunat că-n lumea asta toată, Când eşti un pui, la sânul mamei stai Şi în iubirea ei netulburată, Îţi creşte inima dintâi, curată, Aşa cum azi, aproape, n-o mai ai!
Şi dacă e creştină, te învaţă Că numai în Iisus găseşti un rai, Că peste tot El poate fi de faţă Şi vrea să te conducă-n a ta viaţă, Cu glasul neuitat de pe Sinai.
Copile drag, de ai şi tu o mamă Şi tot la fel ţi-a spus, de ce mai stai? Să nu-ntârzii când glasul ei te cheamă, Că dac-ai pierde-o, ştii, de bună seamă, Că totul ai pierdut când n-o mai ai.
Şi astăzi multe îmi aduc aminte Cuvântul cel rostit cu primul grai… Te rog să fii cu mama mea, Părinte, Spre ţinta ce ne-ai pus-o înainte, Spre-al lumii înnoite veşnic plai. 8 Martie, 1972
LăcrămioareiTe-am căutat din început de lume, Când nu eram şi nu erai ivită, Când ciocârlia nu primise nume Tu îmi erai frumoasă şi dorită.
Te căutam când nu ştiam ce caut În vis şi-n rugăciunile de seară, Iubita mea cu glas domol şi flaut, Cu ochi de leu şi suflet de vioară!
Ce mic e universul nou creat: Noi doi şi-un curcubeu de legământ În care cerul darnic şi-a turnat Tot ce-a avut mai dulce şi mai sfânt.
Învăluiţi în vraja bucuriei Ca într-o revedere după vremi, Trăim azi preaiubirea care ştie Minunea vieţii unde tu mă chemi.
Să mergem dar, la vatra noastră sfântă, La masa noastră-n micul nostru rai, Acolo unde ciocârlia cântă, Iubita mea să-ncepem noul trai!
Îngenunchind sub greul mulţumirii Vom ridica întâi spre cer altar Şi mistuiţi de focul regăsirii, Zi după zi vom străluci de har. 8 Martie 1989
HuşiPrin ierburile-nnalte, acum cosite, Sub nuc, pe lângă râpă sau prin vie, În sunetul viorii ruginite, Te caut dureros, copilărie.
N-a mai rămas nimic din vechiul zumzet? Cireşul şi salcâmii sunt la loc? Trecut-au primăverile voioase, Cu florile de volbură şi foc...
Înfierbântaţi de jocuri, plini de frunze, Nu mai pofteam nici masă, nici vioară; Fugeam la poartă să vedem minunea Cum trec în trap trăsurile la gară.
Copilărie plină de căldură, De sfântă neştiinţă şi de vis, Surâs irepetabil al naturii, Chemare spre cărări de paradis!
Copilărie veşnic căutată, Neterminată, joc mereu stricat. – Un frăţior aveam şi eu odată, Şi nişte ochi, dar azi, mai mult oftat. –
Şi parcă tot se năruie în preajmă, De-atâta umblet fad şi serios. Eu am rămas copil şi-adânc mă cheamă Trecutul, să-l urmez desculţ, pe jos.
Copilărie, de ispite beată, Mânjită de mici rele şi răsfăţ, Ce mult aş da să te revăd curată, Din nou să te trăiesc şi să te-nvăţ!
Am să le spun la pruncii mei mereu, Că numai azi ocazia e vie, Să-nveţe să se lepede de rău, Cât e programul de copilărie. Februarie 1989
Lui AdiCu mustaţă de haiduc, Cântă-n ochii lui un cuc, La pian sau la volan E un Bach moldavian. Îl visez mereu pe roţi, Parcă-i detectiv de hoţi. Ce ascunde oare-n el? Un yankeu sau un Ravel? Până să mă dumiresc, A plecat, nu-l mai zăresc. Foaie verde din preerii, Orgile-au rămas pustii. A fugit cu alţi ştrengari La salată de dolari Fie-i amintirea vie De dor lung şi armonie. 1988
Lui Nelu în armată
Dragul mamei soldăţel, Tuciuriu, tras prin inel, Fii atent cum tragi bocancul Şi hrăneşte-ţi bine tancul. Fii cu mintea la ce faci, Că nu eşti băiat stângaci. Ştii tu, fata te aşteaptă, Iar armata te deşteaptă. Dacă-ţi trec pe frunte nori Să-i alungi încă din zori. Foaie verde de năut, Toţi îţi dăm câte-un sărut.
Familiei Cosma
Pluguşor de stihuri rare, Brazdă pentru mic şi mare. Vă arăm în toată casa, Portmoneele şi masa. Peste prag, prin farfurii Tragem stih de brazde vii. Vă arăm până şi fruntea, Emisferele şi puntea. Cerul de deasupra voastră, Cu privirea lui albastră. Scrâşnete de arături Peste munţi de partituri, Opintiri de boi cuminţi Pe sub pocnete de sfinţi... Mai sunăm din zurgălăi Tot balconul plin de Lăi, Şi-înc-o dată vă urlăm, Fără să mai respirăm: Bucurii şi sănătate Şi surprize bune-n toate Şi, aho! încă o brazdă: Cerul să vă fie gazdă.
Lui Daniel Costea
Daniil Psihastru, Negru-cap-chel-maistru, Pe oriunde-apare Se tot face soare. Plin de benzi şi note, Suflecat la cote, Un ticsit rucsac Melomaniac. Dirighent sportiv, Moţ pe portativ, Doctor de vioară, Rege fără ţară... De sub ochelari Ţipă doi quasari, Şi în pieptu-i mare, Inimă de floare.
Castelul Greweln
De vrei un colţ de linişte sub soare Şi un altar afară din oraş, În vis de dimineaţă îţi răsare Castelul Greweln de la Mediaş.
Îl străjuie pădurea şi izvorul, Se-aud în el chemări de simfonii. Grăbit, dar vesel cântă şi motorul Maşinii ce s-a-ntors de pe pustii.
Castelul alb al Regelui de Greweln, Ca şi cetatea sfântă strigă: „Vino!” Şi parcă văd cum pe aleea verde, Se întoarce-acasă prinţul Robertino;
Cum dintre partituri sau lecţii sare, Când trebuie tăiată iar franzela, Învăluită-n taină şi candoare, Cu mâini cereşti, prinţesa Antonella.
Cine-a mâncat odată sus la Greweln Ştie ce-nseamnă o regină-mamă. E plin de poezie tot castelul, Când sora Iţuş prinţii ei îşi cheamă.
Dar cine crezi că stă la temelie, Trudind cu ochii roşii, în eclipsă? E regele Kir Kóstas, care ştie Developarea din Apocalipsă.
Castel frumos, familie regală, Cu suflet rar şi străduinţi de fier, Ca să te cruţ de ploaia nucleară, Te-aş lua cu tot şi te-aş muta în cer!
La ziua de naştere a unui tânăr
Sunt plin de idealuri şi grăbit Să mă înalţ spre soare şi spre stele, Sau să cutreier mările, uimit, Să smulg naturii tainele ei grele.
Spre infinit mă urc, ca o coloană, Din muntele nădejdilor adânci; Şi inima-mi tresare-arteziană În curcubeu de vise peste stânci.
Aş vrea să fiu ca tata, priceput, Sau chiar mai mult, un brav electronist, Sfinţind tot anturajul meu, tăcut, Printr-un exemplu demn şi altruist.
Sau, poate, mai degrabă, vreau s-ajung Predicator al ultimei solii; Prin noaptea de păcate, să străpung, Cu suliţa luminii, zeci de mii!
Ajută-mi Doamne, ca spre slava Ta, De astăzi înainte, să trăiesc, Spre planul Tău, în loc de voia mea, Mă rog şi cred, învăţ, mă pregătesc.
Că ştiu că pe pământul înnoit, Tu îmi vei da mai mult decât se ştie, Ce pentru Tine astăzi am jertfit, Vei da de şapte ori în veşnicie. Iunie 1987
Lui Cornel Mafteiu
Semnalul gării din Bacău Se-aude ca din altă lume. A fost cândva „crai nou, crai nou”, Acum e zbieret fără nume.
E ca o dogmă preacreştină Din care tonul cel înalt, Tot mai scârbit, mai grav suspină, Ca un fost greier sub asfalt.
Şi-a fost crai nou, lucind pe cer, Umplând de armonii văzduhul, Dar, azi, handicapat, stingher, Cerşind, aproape şi-a dat duhul.
Şi nimeni, nimeni nu aude Sărmanul cântec agăţat Pe-un difuzor de pe niciunde, De friguri parcă scuturat.
Nimeni nu face sesizare. Vor trece, poate, generaţii Tot mai bătrân, mai vechi sub soare, Semnalul va stârni ovaţii.
Ba se vor scrie alte ştime Cu corectură sinodală, Un nou „crai nou” pentru prostime, Şi acordat cu cel din gară...
Tot personalul e activ Şi ciocănarii bat recordul. Fumând acelaşi laitmotiv Un impiegat îşi dă acordul.
Trecând prin gara din Bacău, Semnalul gângav mă-nfioară, Că sunt şi eu crai nou, crai nou, Ca un pian lângă-o vioară.
Aud bătăi şi am răbdare, Aştept un ceas de acordare. Să vină nenea cu ciocanul Şi să verifice pianul.
Memorial
Binecuvântată fie ziua-aceea, Când s-a turnat aici temelia creştină! Binecuvântat fie ceasul, Binecuvântată clipa, Când a răsunat aici pentru prima oară Armonia întreitei solii!
Binecuvântată fie ziua aceasta târzie, Această rămăşiţă de timp, Când veşnicia ne bate la uşă, Plină de făgăduinţe şi de taine, Ne-am luat timp să ascultăm cântare istoriei, Să ne punem amintirea să repete Cântecul iubirii dintâi.
Bătrânii dirijori de suflete, Cu bagheta minunată a Scripturii S-au urcat iarăşi la vechiul amvon Şi inima noastră tresare. O, Doamne, credeam pe atunci Că în curând vom cânta cu îngerii, Şi hainele albe Erau prima noastră grijă. Credeam pe atunci Că nu se va mai scutura floarea generaţiei noastre Şi în mica noastră Filadelfie Veneam însetaţi La izvoarele Şcolii de Sabat.
O, Doamne, acum, în seara istoriei, Îngenunchem printre frunzele toamnei, Printre speranţele şi dezamăgirile noastre rechemate. Îngenunchem cu dor în faţa Împăratului veşniciilor Lăsând să pătrundă lumina Sa Prin ploaia lacrimilor noastre. Octombrie 1983
Jubileu de botez
Cinzeci de ani, de când ieşit-am Din lume, Ţie să-Ţi urmez, Şi am înnecat a mele planuri În apa sfântului botez.
Cinzeci de ani – un jubileu Să-i zicem an de veselie, Când toate se întorc în pace, Cu dor de-a Ta Împărăţie.
Ce bun ai fost cu mine, Doamne, În anii pribegiei mele! M-ai păstorit pe drum de lacrimi Şi m-ai încununat cu stele.
De când Te-am cunoscut pe Tine, Eu nu m-am săturat să-Ţi cânt. Chiar dacă glasul mi-e mai aspru, Te-oi lăuda până-n mormânt.
În Tine mi-am găsit nădejdea, Îmbătrânind în harul Tău. Tu mi-ai fost ţinta şi porunca, Moşia mea şi Tatăl meu.
O, dacă-aş fi ajuns acum Oglinda Ta, fără defecte, Deşi m-am străduit mereu, Ca viaţa mea să Te respecte!
Acum sunt harpă-n mâna Ta, Ca să-mplinesc o juruinţă, Şi, la atingere Ta sfântă, Să cânt o nouă pocăinţă.
Să mă dedic pe totdeauna Credinţei şi iubirii Tale, Ca zilnic botezat cu Duhul S-ajung pân’la sfârşit de cale.
Noiembrie 1978
Autoportret ’88
Stângăcie pe picioare. Mintea-i stăruie-n văzduh. Sub lentile, boabe-amare. Numai piele, os şi duh.
Albatros? Caricatură! Totuşi, rupt din Baudelaire. Nu-i grăbit s-adune ură, Dar nici bun de luat la cer.
Cei ce nu-l iubiţi, uitaţi-l, Cei ce-l lăudaţi, tăceţi. Singur cu-ale lui lăsaţi-l – Strigăt mort într-un îngheţ.
E mai mult decât se pare, Mai puţin decât un pic, Un biet semn de întrebare, Chiar mai trist decât nimic.
Totuşi, e-un rubin sub Cruce, Floare ca de foc pe spin, Vers de-apocalipsă dulce, Picătură de amin.
Din destinul lui cel tainic Nu se ştie cât a stors. I-a fost dat să fie crainic, Sau condei al lui Christos ?
Iată-i chipul, jalnic álef Scris cu băţul pe nisip, Vers scuipat fără de rimă, Rugăciune-n care ţip.
E-un arcuş cu nouă fire, Scripcă sughiţând de griji, Doct pân’ la compătimire Şi cu ochi, să zic, proscrişi.
E un rug al lui Iehova, Vers neisprăvit, în chin. Merita să-ntindem slova Pentru-aşa Lăiu Florin ? 1988 |
